Trei Tulburări Neorologice Curioase și Interesante

 

Creierul este o structură organică complexă care ne guverează în mare parte comportamentul dar este și locul în care își au sediul gândurile și emoțiile noastre. Investigarea substratului biologic al creierului este esențială pentru a înțelege funcționarea percepției. Totuși, complexitatea lui, asociată cu dificultățile metodologice complică în mare măsură explorarea sistemului nervos. Un mod de a afla mai multe despre functionarea lui este studierea tulburărilor neurologice.

În mod normal, o daună în structurile sistemului nervos are o consecință, mai mult sau mai puțin gravă, asupra comportamentului nostru. Dacă asociem aceste consecințe zonelor vătămate putem localiza o multitudinde de funcții și procese. Deși este necesară luarea anumitor precauții, în măsura în care persoanele ce suferă de tulburări neurologice prezintă condiții speciale ce pot contamina concluziile care rezultă. Găsim aceste exemple la subiecții ce au afectate mai multe zone ale creierului sau care iau medicamente ce prezintă numeroase efecte secundare.

Vom vorbi în acest articol despre trei tulburări neurologice care, într-o anumită măsură, par incredibile. Ele ne vor ajuta să înțelegem în ce măsură fiecare din procesele noastre cognitive este legat de un substrat biologic. Vom explica aici vederea oarbă, neglijența spațială unilaterală și emisferele despărțite.

 

Vederea oarbă

Imaginați-vă că sunteți în prezența unei persoane care a avut recent un accident. Știm, printre altele, că această persoană a suferit leziuni cerebrale ca urmare a acestui accident.

Ea ne informează apoi că nu vede absolut nimic, că și-a pierdut vederea. Dar totuși constatăm un lucru straniu – ochii ei ne urmăresc – ceea ce ne împinge deci să aflăm ce se întâmplă de fapt. Atunci când îi cerem să prindă un obiect, ea întinde mâna către obiect și îl apucă ca și cum l-ar vedea. Și nu numai asta, dacă insistăm ca ea să ghicească numerele afișate pe un ecran, ea  va ajunge să le ghicească cu o precizie mult mai mare decât dacă ar face acest lucru la întâmplare. Cum este posibil?

După ce am observat comportamentul pacientului, datele indică că acesta vede ce se întâmplă în jurul său dar se comportă ca și cum ar fi orb. Asta înseamnă că ne minte? Răspunsul este nu. Problema rezidă în faptul că subiectul nu este capabil să prelucreze ceea ce vede. El tratează inconștient toți stimulii vizuali dar aceste date nu ajung în conștientul său. Este vorba de una din tulburările neurologice dintre cele mai incredibile pentru că persoanele care îi sunt victime constituie o dovadă vie a faptului că există o prelucrare a informațiilor fără intervenția conștiinței.

 

Neglijența spațială unilaterală

Aceasta este o altă tulburare neurologică legată de deficitul de atenție, după exemplul vederii oarbe. Ea este asociată unei leziuni a cortexului prefrontal drept. Un aspect esențial pentru a înțelege această afecțiune este cunoașterea faptului că cortexul prefrontal stâng este responsabil de procesele de atenție din partea dreaptă a câmpului vizual; în schimb, cortexul prefrontal drept este responsabil de procesele câmpului vizual stâng. Prin urmare, o traumă în CPD va lăsa subiectul fără procese de atenție în câmpul vizual stâng.

Dar care sunt consecințele inerente faptului de a nu fi utilizată decât o parte a câmpului vizual? Acești pacienți vor fi conștienți doar de partea dreaptă a vederii lor. Astfel, se poate observa la aceștia următorul comportament: mănâncă doar jumătatea dreaptă a ceea ce au în farfurie, nu se machiază decât pe jumătatea dreaptă a feței și nu desenează decât partea dreaptă a obiectelor. Lucrul cel mai incredibil legat de această tulburare este că pacienții nu sunt conștienți că au vreo problemă. Ei au impresia că duc o viață normală și coerentă.

De altfel, un alt aspect interesant este că aceasta afectează nu numai câmpul vizual perceput de ochi dar și imaginația. Dacă cerem unui subiect să se plaseze mental în piața catedralei din Milan și să ne descrie scena, el va menționa doar elementele din dreapta. În schimb, dacă-i cerem apoi să se întoarcă, faptul de a dispune de obiecte în stânga sa va face  ca el să fie incapabil să numească obiectele enumerate anterior. Va enumera atunci elementele pe care nu le menționase anterior.

 

Emisferele despărțite

În fine, să ne ocupăm de una dinte cele mai  impresionante tulburări neurologice  – emisferele despărțite. În cazurile severe, este necesar să efectuăm o intervenție chirurgicală numită calosotomie. Această operație consistă în a îndepărta unui subiect corpul calos, care este conexiunea cea mai importantă a creierului între cele două emisfere. Prin urmare aceasta implică o deconectare a cooperării între emisfera stângă și cea dreaptă.

Ca urmare a acestei intervenții, unul dintre cele mai curioase simptome este cel al mâinii străine, în care subiectului i se pare că mâna sa stângă posedă o viață proprie și că nu este capabil să proceseze comportamentul motor al acesteia. Aceasta se întâmplă pentru că zona ce controlează mișcarea voluntară a mâinii stângi este situată în emisfera dreaptă, în timp ce limbajul este situat în stânga.

Observăm în cazul acestei tulburări cum fiecare dintre emisfere exercită un comportament independent. Există numeroase anecdote ale pacienților care susțin acest postulat. De exemplu, un pacient care citea o carte a văzut mâna sa stângă mișcându-se pentru a închide cartea pentru că, în măsura în care emisfera dreaptă nu știe să citească, se plictisea. Într-un alt caz, un pacient încerca să-și lovească partenerul cu mâna stângă în timp ce mâna dreaptă încerca să evite acest lucru.

Revenirea Mamuților

Acest parc dorește reintroducerea mamuților pentru a lupta împotriva încălzirii globale

Un parc de animale sălbatice din nordul Siberiei (Rusia) încearcă să recreeze ecosistemele erei glaciare cu scopul de a lupta împotriva încălzirii globale. Iar una din componentele acestui proiect este posibila reintroducere a mamuților.

Parcul în disuție nu este altul decât Pleistocene Park, o rezervație naturală și  centru de studii științifice din Siberia, situată în republica Sakha. Creată în 1977, zona se întinde pe aproape 150 de kilometri pătrați unde trăiesc animale ca bizoni, reni, boul moscat și cai sălbatici.

Denumirea de Pleistocene Park vine de la termenul de pleistocen, corespondent al unei perioade geologice care se întinde de la 2,58 milioane ani până la 11,700 ani înaintea erei noastre. Ori, în acest timp, acest vaste câmpii siberiene au adăpostit numeroase animale astăzi dispărute ca tigrul cu dinți sabie, leopardul zăpezii sau celebrul mamut. Aceste ecosisteme dispărute fac obiectul cercetărilor întreprinse de omul de știință Sergey Zimov, care are intenția de a le reconstitui.

Este vorba de a ”regăsi condițiile care au precedat apariția omului în această stepă” și dacă animalele ce trăiau în aceste condiții au dispărut, aceast lucru este datorat schimbării climatice de la sfârșitul erei glaciare, dar și omului. Tundra, tip de vegetație caracterizat de mici arbuști și de un  strat des de mușchi, este rezultatul dispariției acestor mari ierbivore și a predatorilor carnivori care regularizau talia și deplasarea turmelor.

Ori dispariția ierbii nu este ceva pozitiv, așa cum declară Sergey Zimov într-un articol din revista Nature în 2005. Omul de știință estimează că un ecosistem ce conține iarbă, în principal, absoarbe umiditatea și animalele care mănâncă această iarbă hrănesc solurile (prin dejecțiile lor). Predatorii obligau ierbivorele să se deplaseze frecvent permițând astfel ierbii să creasca și să se dezvolte o faună.

În schimb, în cazul tundrei, umiditatea rămâne în sol și frunzele închise la culoare ale arborilor absorb căldura soarelui, un ecosistem unde foarte puține animale pot supraviețui, sinonim al unei biodiversități foarte reduse.  Problema topirii permafrostului este de asemenea evocată, aceasta fiind într-un viitor apropiat responsabilă de eliberarea bacteriilor care se hrănesc cu materie organică și deci de evacuarea a importante cantități de CO2 și de metan.

Potrivit cercetătorului rus, revenirea mamuților ar fi o soluție perfectă pentru a elibera solurile și a permite recreșterea ierbii. Însă dispariția ultimilor mamuți s-a produs între 5700 și 1700 inaintea erei noastre. Aici ar trebui să intervină cercetarea în genetică și mai mulți oameni de știință au făcut din renașterea mamuților motivația lor primordială.

Este de exemplu cazul lui George Church, specialist al secvențierii genetice la Universitatea din Harvard, care estimează crearea de acum în doi ani a unor elefanți cu blană ce pot rezista frigului siberian. Omul de știință muncește acum la modificarea genelor elefanților, așa cum îi cunoaștem astăzi. Totuși aceste cercetări pun întrebări etice și constituie un risc privind supraviețuirea elefantului din Asia – pe cale de dispariție – care nu ar avea nevoie de un nou concurent.

Motivele Dispariției Populației Aztece

Acum știm ce a decimat 80% din populația Aztecă.

Acum aproape cinci sute de ani, mai mult de 15 milioane de azteci și-au găsit sfârșitul într-un interval de numai cinci ani, acest număr desemnând în jur de 80% din totalul acestei populații. Un studiu recent face lumină asupra acestei teribile epidemii care a decimat populația aztecă.

Din 1545 până în 1550, două valuri de epidemie au lovit Mexicul, contribuind la dispariția totală a populației aztece. Le numim cocoliztli (echivalentul ”ciumei” în dialectul local).

În total au fost mai mult de 15 milioane de persoane, adică 80% din populația țării, care au pierit ca urmare a acestor epidemii. Simptomele erau impresionante și antrenau moartea într-un interval de doar trei, patru zile.

”Epidemia a făcut ravagii în Mexic, după sosirea europenilor pe teritorul sud-american. Este cea de-a doua epidemie cea mai fatală din istorie, în termeni de pierderi umane”, explică Ashild Vagene, de la Universitatea Tuebingen din Germania.

De notat că epidemia cea mai mortală este considerată a fi cea de ciumă neagră ce a avut loc în Europa secolului XIV. În ceea ce-i privește pe azteci, misionarul spaniol Fray Juan de Torquemada (1557-1624) nota următoarele lucruri ”În sate și orașe fuseseră săpate gropi mari. De dimineață până seara preoții nu făceau decât să transporte cadavrele și să le arunce în gropi”.

Pentru o lungă perioadă de timp  această decimare a populației aztece s-a atribuit bolilor frecvente din acea epocă ca rugeola, paludismul, variola, oreionul și gripa. Dar într-un studiu publicat luni 15 ianuarie 2018 în revista Nature Ecology & Evolution, oamenii de știință îndepărtează această supoziție. Aceștia au identificat de fapt o ”febră enterică” asemănătoare febrei tifoide pentru care au găsit urme de ADN în dinții victimelor.

”Identificarea agentului patogen responsabil de acest genocid a fost deosebit de dificil pentru oamenii de știință, căci maladiile infecțioase nu lasă decât puține urme arheologice.”

Această analiză din ADN ul dinților a zece persoane care au pierit în primul val al epidemiei a permis dezvăluirea cauzei, desemnând Salmonella enterica, serotip Paratyphi C ca fiind vinovatul. Este vorba de un tip de salmonellă care provoacă o febră mortală. În realitate colonizatorii europeni – acostând pe țărmurile Lumii Noi – sunt cei care au adus germenii, împotriva cărora populația locală nu avea nici cea mai mică imunitate.

Cu douăzeci de ani înainte, o epidemie de variolă omorâse între 5 și 8 mililoane de azteci. În fine, un al treilea val, s-a produs din 1576 până în 1578, omorând jumătate din puțina populație ce mai rămăsese.

Hipertimesia – Tulburarea Care Te Împiedică să Uiți

Diagnosticat cu hipertimesie, acest om își aduce aminte de fiecare detaliu al vieții sale

Se numește Joey DeGrandis și nu are nici o idee despre ce înseamnă un lapsus. De ce? Diagnosticat cu hipertimesie, memoria sa este aproape fără cusur și își poate aduce aminte cu precizie cel mai mic detaliu din viața sa.

În vârstă de 33 de ani, Joey DeGrandis cumuleaza aproape 33 de ani de amintiri precise și nu are nici o idee despre ce ar putea însemna o pierdere de memorie sau uitarea anumitor lucruri. În jurul vârstei de 10 ani părinții lui au început să remarce că se producea ceva special cu fiul lor, acesta fiind capabil să acumuleze o cantitate aproape nelimitată de date.

Joey DeGrandis nu suferă în nici un fel de pe urma capacității nemăsurate a memoriei sale, din contră, îi place să-și epateze colegii de clasă. ”Când cineva se referă la un eveniment petrecut acum câțiva ani, sunt capabil să spun imediat, fără nici un efort: ”A, da, era într-o luni” sau ”era pe 20 iunie”, explică el în fața reporterilor.

Abia în 2010 el a putut să pună un nume acestei afecțiuni speciale. În timp ce urmărea o emisiune de televiziune americană, 60 minutes, vizionează un reportaj care trata despre indivizii care au aceleași capacități ale memoriei ca și el. Era vorba de hipertimesie, de la grecul ”hyper” ce desemnează excesul și ”thymesis” ce înseamnă amintire. Este o afecțiune psihologică extrem de rară ce induce o ”capacitate excepțional superioară de a accede la amintirile autobiografice”.

Eram în California, căci făceam o călătorie cu mașina împreună cu un prieten, și am decis să merg să consult un doctor care trata toți acești oameni care semănau cu mine” explică Joey, acum în vârstă de 26 de ani. Până în acest moment nu s-au înregistrat decît vreo treizeci de cazuri similare în întreaga lume.

Este și cazul lui Ann Kato, 48 de ani, care poate ”să-și aducă aminte de toate zilele vieții sale de la vârsta de 14 ani. Ea își aduce aminte literalmente de tot ce i s-a întâmplat, tot ce a văzut la televizor și de marile evenimente mondiale.” explică James McGaugh, profesor de neurobiologie la Universitatea din California și specialist în cazuri de hipertimesie.

A suferi de hipertimesie nu se reduce doar la faptul de a avea o inegalabilă capacitate de a-ți aduce aminte de tot felul de detalii. Aceasta implică de asemenea și faptul că atunci când ceva negativ se întâmplă, este mult mai dificil să întorci pagina” subliniază totuși Joey DeGrandis. Totuși el se consideră norocos. ”Până în prezent am avut o viață mai mai degrabă fericită deci am mai ales amintiri agreabile”. Astăzi el este fericit să-și ”împrumute” creierul științei și speră să contribuie la descoperirea de noi cunoștințe legate de acest subiect.

Koko, Maimuța Cea Mai Inteligentă din Lume

 

Toată lumea cunoaște povestea lui Koko, maimuța cea mai inteligentă din lume. Acest frumos animal s-a născut într-o grădină zoologică din San Francisco în 1971. Psihologul Francine ”Penny” Patterson a decis să o adopte pentru un studiu pe care îl realiza la Universitatea Stanford din Statele Unite. Obiectivul inițial era de a face o experiență lingvistică. Psihologul trebuia să o învețe limbajul american al semnelor pentru surdo-muți. Dacă ajungea să realizeze acest lucru, psihologul putea comunica cu maimuța și putea să descopere, pentru prima dată, cum gândește o primată.

”Mai întâi a fost necesar să civilizăm omul în relația lui cu omul. Acum este necesar să civilizăm omul în relația lui cu natura și cu animalele”

   -Victor Hugo-

La capătul a 46 de ani de muncă cu Koko, singurul lucru pe care-l putem concluziona este că această maimuță nu a încetat niciodată să-i surprindă pe cei care o cunoșteau. Progresele ei au fost impresionante. Ea nu numai că a învățat limbajul semnelor dar  a trimis de asemenea mesaje magnifice lumii întregi și a demonstrat că  dispunea de o mare capacitate de a învăța.

 

Antrenamentul lui Koko

Această poveste a generat o intensă polemică chiar de la debut. La început, era îndoielnic că ea va fi capabilă vreodată să învețe limbajul semnelor. Se presupunea că va ajunge poate într-o zi să repete gesturile pe care profesoara sa le făcea, fără să le înțeleagă sensul.

Însă doctorul Patterson gândea contrariul. De aceea a învățat-o totul cu răbdare. Primul semn pe care maimuța l-a arătat a fost că a început să creeze cuvinte noi. Iată un exemplu: cuvântul inel. Patterson o învățase cuvântul ”brățară” și cuvântul ”deget” dar nu cuvântul ”inel”. Însă într-o zi, Koko a asociat semnul de brățară și de deget pentru a se referi la un inel pe care psihologul îl purta.

Astăzi, doctorul Patterson spune că Koko stăpânește un limbaj de 1000 semne în total. Ea înțelege de asemenea 2000 de cuvinte în engleză. În plus ea a trecut și testul oglinzii (acest test permite evaluarea recunoașterii propriului corp permițând determinărea faptului dacă un animal este cababil să-și recunoască proprie reflexie într-o oglindă ca fiind o imagine a propriului corp). Există numeroase video-uri în care maimuța apare emițând onomatopee, adică sunete produse deliberat pentru a comunica anumite lucruri. Unii cred că ea ar putea chiar sfârși prin a pronunța cuvinte.

 

Frumoasa poveste a lui Koko și Bolita

Doctorul Patterson obișnuia să-i citească multe povești lui Koko. Preferatele maimuței erau Motanul încălțat și Istoria celor trei mici pisicuțe. Aproape în fiecare zi, ea îi cerea psihologului să îi citească aceste povești, de nenumărate ori. Într-o zi, de o manieră surprinzătoare, ea a spus doctorului Patterson că vroia să aibă o pisică.

Ca o pură coincidență, trei pisici tocmai fuseseră abandonate aproape de locul unde trăia Koko. Una dintre ele era o femelă care nu avea coadă și Koko a adoptat-o. În limbajul semnelor ea a botezat-o ”Bolita”. Din acel moment ele au devenit prietene inseparabile. Koko avea grijă de ea ca de ochii din cap, se juca cu ea și era cu ochii în patru urmărind tot timpul ce făcea.

După 15 ani de prietenie, Bolita a fost lovită de o mașină și a murit. Patterson a povestit maimuței că nu o va mai revedea niciodată pe prietena sa. Koko a spus atunci că se simte tristă. Există un video în care ea pare că plânge atunci când este singură.

Acest lucru a pus în evidență ceva ce poate nu ne-ar fi trecut prin minte: unele animale pot avea conștiința morții. Cercetătoarea Maureen Sheenan a interogat-o pe Koko în legătură cu asta. În limbajul semnelor, maimuța i-a răspuns că gorilele mor din cauza problemelor sau a bătrâneții. Ea a spus și că după moarte mergem într-un loc confortabil. Și la întrebarea dacă gorilele sunt fericite sau triste după moarte, Koko a răspuns că nici una nici alta. Că dorm, pur si simplu.

 

Lumea interioară a lui Koko

Ceva a atras foarte mult atenția și acest lucru apare într-un video: relația dintre Koko și actorul Robin Williams. După moartea Bolitei, Koko a fost tristă foarte mult timp. Ea a surâs din nou când Robin Williams a venit să o vadă și i-a făcut câteva glume. Actorul a făcut-o mult să râdă. Când i s-a anunțat moartea actorului, Koko a exprimat o profundă tristețe.

Un alt episod dificil a avut loc când un expert i-a vorbit lui Koko despre schimbările climatice. Ea s-a arătat foarte interesată și mirată de subiect. Apoi, ea a trimis un mesaj ființelor umane, prin intermediul semnelor. Ea ne cere să avem grijă de planetă. Să nu fim proști. Și atenție: ”natura observă”. Acest lucru este de asemenea înregistrat într-un video.

Experiența cu Koko a demonstrat nu numai că specia sa este dotată cu o mare inteligență dar și ca ea are o lume emoțională foarte bogată. Și că animalele sunt capabile să elaboreze judecăți raționale și morale. Acest caz demonstrează ceea ce mulți simt de mult timp: animalele și oamenii sunt frați și surori, și au mai multe similitudini decât diferențe.

https://youtu.be/GorgFtCqPEs

 

 

Utilizăm Oare Doar 10% din Creier?

Utilizăm doar 10% din capacitatea creierului nostru, mit sau realitate?

Este vorba aici de o credință populară care există din secolul trecut iar dezbaterea acestui subiect pare fi eternă. În timp ce numeroși specialiști estimează că ideea este total nefondată alții continuă cercetările.

Acum ceva timp, această convingere a fost pusă sub semnul întrebării în timpul lansării filmului Lucy de Luc Besson (2014). Sloganul filmului era de altfel fără echivoc: ”Utilizăm în medie 10% din capacitățile noastre cerebrale. Ea este la 100%”. Eroina, după ce a suferit un accident, s-a regăsit în situația de a-și dezvolta enorm capacitățile sale cognitive, ajungând chiar să aibă super-puteri.

Dar de unde vine această convingere? Catherine Vidal, neurobiologist și director de cercetare al institutului Pasteur estimează că este vorba de o idee despre creierul uman ce-și are originile acum câteva decenii. În timpul multor războaie au fost desfășurate cercetari ce aveau ca obiect de studiu creierul răniților și cum reacționează acesta în cazul diferitelor traume. Așa au descoperit cercetătorii că leziunile diferitelor zone cerebrale antrenează handicapuri ale motricității sau ale vederii, de exemplu.

În schimb, în aceeași epocă, nici un impact major nu a fost observat ca urmare a leziunilor din partea frontală a creierului și medicii au concluzionat că era vorba de una din  zonele neutilizate ale creierului. Ori în zilele noastre, tehnologia IRM permite cunoașterea faptului că nu există nici o zonă ”adormită” sau neutilizată a creierului nostru. Cât privește partea frontală a acestui organ, această zonă pare să fie indispensabilă pentru planificare și amintiri.

Creierul este un organ complex compus din 100 miliarde de neuroni și fiecare dintre ei este conectat la 10000 de alți neuroni. Dacă 90% din creierul nostru ar fi inactiv, organul nu ar avea decât 10% din volumul său inițial datorită dispariției celorlalți neuroni.

Însă pentru Simon Thorpe, de la Centrul de Cercetare al Creierului & Cogniției, această ideea (că nu este exploatată totalitatea capacităților cognitive ale creierului) nu este ridicolă.

Apăr ipoteza că 90% din neuronii noștri nu sunt, poate, activi. Ar putea fi într-un fel adormiți. Acești neuroni ar putea fi amprente de memorie, în așteptarea unui stimul. Ne-ar permite, de exemplu, să recunoaștem muzica ascultată acum câteva decenii.”

Simon crede că un mijloc de a elibera acești neuroni adormiți ar putea fi, poate, găsit în viitor și efectul va fi similar celui al reîntoarcerii fantasticei capacități de asimilare și învățare pe care o avem când suntem copii. Așteptând acest lucru, putem fi siguri că obținerea de incredibile puteri, ca cele ale lui Lucy, nu poate rămâne decât în registrul science-fiction-ului.

De ce Iubesc Anumite Persoane Filmele Horror?

De ce iubesc anumite persoane filmele horror?

Cum se face că oamenilor le  poate plăcea să le fie frică? Așa cum a spus Arthur Westermayr, celebru cercetător și psiholog, ”de la începuturile gândirii umane, teama a fost privită cu dispreț”. Dacă această afirmație este adevărată atunci de ce atât de mulți oameni iubesc frica?

Poate că nu există un răspuns veritabil și nu se poate ști cu certitudine de ce atât de multe persoane se bucură atunci când le este frică. Totuși, în acest articol, vom încerca să determinăm originea acestei emoții deosebite, adesea dușman și uneori necesară.

 

Plăcerea fricii controlate

Pentru început putem consulta mărturia sociologului Margee Kerr, care lucrează și într-un parc de atracții numit Casa Terorii în Pittsburgh, Statele Unite. Potrivit ei, secretul, este controlul.

Dar la ce face referire atunci când vorbeste de control? Răspunsul este simplu: cât timp creierul uman trăiește teama într-un mediu lipsit de orice pericol, reacția psihologică poate fi foarte amuzantă, de unde plăcerea pe care o putem resimți în acest gen de situații.

”În viață nu e nimic de care să-ți fie frică; sunt doar lucruri care trebuie înțelese”

   -Marie Curie-

Pe de altă parte, Kerr adaugă că faptul de a face față unei situații ce presupune un mare stres pentru creierul nostru dă naștere unui câștig de încredere în sine cât și unei senzații pozitive de invidiat; un cocktail de emoții care permite creierului să profite de fapte a priori negative.

 

Ce este teama în realitate?

Știm cu adevărat ce este teama? Un curent psihologic comun acceptat explică că este vorba de o serie de emoții legate de un proces psihologic ce semnalează posibile pericole, stres, cât și situații îndeosebi negative.

În realitate este vorba de o serie de sisteme care se activează la nivel psihologic și comportamental într-un sens concret, după ce a fost evaluată cu rapiditate o sitație singulară ca fiind cu potențial de amenințare. La prima vedere, creierul nostru este deja conștient de tipul de frică care se trezește în noi.

Evident, dacă creierul nostru intrepretează tipul de teamă căruia îi facem față ca pe o situație controlată, asta poate fi avantajos pentru noi. Altfel spus, această situație controlată poate fi un film horror, o atracție la un festival, o sărbătoare de Halloween, etc.

Ori, dacă creierul vostru detectează o teamă care nu este asimilată nici unei situații controlate, ca de exemplu moartea unei fiinte dragi, un atac, etc, fiți siguri ca nu veți trage nici un profit din situație și că teama reală și de neocolit va pune stăpânire pe mintea și corpul vostru.

 

A te condiționa să-ți fie frică

Putem condiționa o persoană să-i fie frică? Dacă ne bazăm pe experiența ”Conditionned Emotional Reactions” realizată în 1920 de Rosalie Rayner, putem spune că da.

În cadrul acestei experiențe, cercetătorii au creat o fobie unui copil în vârstă de aproximativ nouă luni. Studiul care a fost publicat descrie pas cu pas procesul prin intermediul căruia au condiționat teama. În epoca prezentă, o asemenea experiență nu ar fi acceptată, căci nu avem dreptul să condiționăm teama la o persoană și cu atât mai mult la o persoană minoră.

Altfel spus, creierele noastre pot fi perfect condiționate să le fie frică în fața unui stimul ce este considerat precursor al unei situații de amenințare. Încă o dată, teama, atunci când se prezintă într-un context controlat, este cu totul plină de satisfacții pentru numeroase persoane.

 

Reacții psihologice în fața fricii

Reacțiile pozitive sau negative pe care le putem avea în fața fricii sunt înțelese plecând de la reacțiile psihologice care se produc în creierul nostru. În fucție de stimulii primiți, putem fi mai mult sau mai puțin capabil de a interpreta sau înțelege această emoție.

În sistemul nostru limbic, la nivelul lobului temporal, se găsește amigdala. Această structură este desemnată să determine dacă este vorba de o ”frică-plăcere” sau de o ”frică-reală”.

În fața unei situații ce provoacă frica putem reacționa în diferite moduri: alergăm, atacăm, țipăm…orice ar fi, corpul nostru va reacționa eliberând adrenalină și crescând nivelul cortizolului și al zahărului în sânge.

Această enormă descărcare în organismul nostru este oare pozitivă? În realitate dacă sunteți într-un mediu controlat și mintea dumneavoastră știe din sursă sigură că nu este vorba de nici un pericol, o senzație de plăcere va parcurge corpul vostru, care va consuma atunci substanțele pe care le-a eliberat fără interferența nici unei amenințări reale.

”Teama, este această mică cameră obscură unde lucrurile negative sunt dezvăluite”

   -Michael Pritchard-

Dacă totul este sub control, plăcerea fricii poate fi un mijloc suplimentar ce vă poate ameliora dispoziția, un mod de a face un capriciu creierului dumneavoastră pentru ca el să dea un banchet cu substanțe agreabile fără ca nimic și nimeni să-l împiedice. Evident, plăcerea este acolo, atât timp cât leul scăpat de la grădina zoologică nu apare în realitate.

De ce Este Câinele Cel mai Bun Prieten al Omului

Câinele este cel mai bun prieten al omului. Da, dar de ce?

Prietenie necondiționată, fidelitate în orice situație și aptitudini excepționale de a sesiza emoțiile stăpânului. Câinele este pur si simplu cel mai bun prieten al omului. Da, dar de ce? Se pare că răspunsul se regăsește într-o regiune a creierului care se regăsește atât la om și la cel mai fidel însoțitor al său.

Câinii și oamenii sunt apropiați de mii de ani. Există aici o puternică legătură iar nivelul la care aceste simpatice animale au ajuns să înțeleagă emoțiile umane poate fi uneori tulburător. De unde vine această prietenie și această devoțiune fără margini a câinelui pentru om (și invers)?

Potrivit concluziilor unui studiu desfășurat în Ungaria și publicat în revista Current Biology acest lucru s-ar explica prin faptul că oamenii și câinii împart o aceeași regiune a creierului dedicată vocii și recunoașterii emoțiilor transmise.

Această particularitate își găsește originea în timp chiar înainte de stăpânirea agriculturii și este o excepție pentru un animal domesticit de om. Dacă existau din acele timpuri puncte comune evidente (ca faptul de a fi două specii sociale trâind în aceleași locuri și vânând mai mult sau mai puțin aceleași specii), asta nu explică forța legăturii care animă aceste două specii.

Astfel, pentru cercetătorii de la Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta, punctele comune existau în egală măsură în creier, oameni și câini împărțind o aceeași regiune determinantă.

Pentru studiul lor, cercetătorii s-au focalizat pe răspunsul cerebral la voce – a oamenilor sau a câinilor – cât și la reacția la emoția conținută în sunet. După ce au dresat unsprezece câini să stea nemișcați cu o cască pe urechi, aceștia au fost plasați într-un IRM (imagistică prin rezonanță magnetică) la fel ca cei 22 de oameni care au urmat același proces. Trebuiau să asculte o serie de 200 sunete diferite, ce conțineau secvențe de râs sau lătrat vesel cât și plânsete sau scâncete imploratoare. În acest timp a fost măsurată activitatea cerebrală a fiecărui participant.

Cercetătorii au observat atunci că în zona dorsală a creierului, o regiune similară se activa la auzul acestor sunete. De asemenea ei au remarcat că există o similitudine în maniera de a trata vocea cuprinsă de emoție. De exemplu zona apropiată de cortexul auditv primar se activează într-un mod mai semnificativ în caz de bucurie decât în cazul tristeții.

Pentru cercetători aceste rezultate au dezvăluit că această funcție cerebrală ar fi fost prezentă la ultimul strămoș comun al celor două specii, acum aproximativ 100 milioane de ani. Dar asta sugerează, de asemenea, că alte  animale cu care omul împarte acest strămoș comun ar putea dispune de această funcție cerebrală.

Terapii Alternative Periculoase

 

Poate că William Shakespeare avea dreptate atunci când afirma că ”în prietenie și în dragoste, suntem mai fericiți ignoranți decât cunoscători”. Deși această frază poate fi adevărată în anumite contexte, există realități în care ea nu se aplică deloc.

Și este vorba despre domenii legate de sănătatea noastră, atât fizică cât și psihică. Astfel, în aceste cazuri, este întotdeauna preferabil să fim la curent, și cu cât știm mai multe, cu atât mai bine.

Vorbim aici de cunoștințe stiințifice nu de cunoștințe fictive inventate de curente ce pozează în alternative la psihologie, doar într-un scop profitabil.

Falsele alternative pot nu numai să agraveze o boală ci și să o facă și mai rezistentă la tratamentele ulterioare, minând energia și speranța pacientului.

Cu siguranță că tehnicile pe care le aplică un psiholog pregătit, in timpul consultațiilor sale, sunt instrumente care au fost validate de studii în care eficacitatea lor a fost demonstrată. O eficacitate care, dacă nu este perfectă pentru toți, este cu siguranță mai buna decât oricare altă alternativă necunoscută. Este principiul care ar trebui să ghideze orice procedeu clinic, însă din fericire lucrurile nu stau mereu așa.

Psihologia, ca și multe alte câmpuri de cercetare, are parte de o concurență neloială care îi minează prestigiul și care aruncă în confuzie consumatorul.

Primul semn al ignoranței este să presupunem că știm”

   -Baltasar Gracian-

 

Terapii alternative periculoase: terapia ”renașterii”

Julie Ponder și Connell Watkins au stabilit în a lor terapie a ”renașterii” că copiii adoptați ar suferi de sindromul atașamentului. Acest lucru s-ar datora chipurile lipsei lor de legături biologice cu mama. Se consideră că micuțul a fost ”stricat” și că are nevoie de un tratament pentru a-l relega de pântecele maternal al mamei adoptive pentru ca copilul  să poată ”renaște” și legătura să fie astfel restabilită.

Realitatea este că aplicarea acestei ”alternative psihologice” a provocat moartea unui copil de numai 10 ani.

Terapia ”renașterii” implica ”restituirea” copilului abdomenului matern. Pentru asta, torturile psihologice erau barbare. Și nu au avut ca urmare decât moartea tinerei fetițe, strivită sub greutatea a patru adulți ce presau pe corpul ei fragil.

Printre ”frumusețile” acestei terapii barbare se numărau tunsul părului, scuturarea corpului copilului, lovituri de picioare timp de ore întregi sau imobilitatea totală. Toate astea pentru a recrea atmosfera pântecelui matern și a recupera legătura biologică.

Evident, Ponder și Watkins au fost judecați și condamnați la 16 ani de închisoare pentru maltratare infantilă provocatoare de moarte.

Proscesul a durat doar două săptămâni căci fișierele video ale consultațiilor au furnizat suficiente dovezi pentru a demonstra barbaria acestei presupuse terapii alternative.

 

Terapii alternative periculoase: terapia ”psiho-energetică”

O altă terapie alternativă de care trebuie să fugim cât ne țin picioarele este terapia ”pshio-energetică” stabilită de Dr. Weiss

Potrivit acestui doctor, relația armonioasă a corpului și a sufletului cu a patra dimensiune prin intermediului activității holistice permite exploatarea capacităților nelimitate ale spiritului uman.

Utilizând armonizarea corpului și a spiritului cu universul, Dr.Weiss propunea tratamente care includeau masaje vaginale asupra pacientelor, consultații în care pacienții trebuiau să se dezbrace complet și prescrierea de narcotice.

După cum ne putem imagina, pacienții au sfârșit prin a denunța practicile acestui doctor, a cărui diplomă de medic a fost retrasă. În acest timp, denunțătorii au primit un tratament pentru problemele lor precum și pentru cele provocate de Weiss.

 

Terapii alternative periculoase: terapia ”re-trăirii”

Dr. Dicke a creat propria lui teorie pentru a trata abuzul sexual. Potrivit tezelor sale pacientul trebuia să-și aducă aminte maximul de detalii și experiențe îndurate. Astfel, amintirile și fricile sale erau reorientate. El a mers până la a reproduce experiențe traumatice pentru a cunoaște senzațiile de o manieră mai credibilă.

Totuși, realitatea avantajelor acestei terapii era foarte diferită. Pacienții trebuiau să se dezbrace și să simuleze posturi și pozitii provocate de agresorul sexual. Doctorul însuși participa la spectacol.

În final, în fața denunțului părinților unui pacient, Dicke a fost incapabil să explice într-o manieră credibilă eficacitatea terapiei sale. Diploma de psiholog i-a fost retrasă și nici unul dintre pacienții săi nu au observat vreo ameliorare în urma tratementelor sale.

 

Pericolul tratamentelor alternative

Acestea sunt doar trei exemple dintr-o piață înfloritoare de oportuniști plini de imaginație și de creativitate ce oferă speranță persoanelor care au nevoie de sprijin și stabilitate. De aceea inainte de a ne lăsa pe mâinile oricui, este mai bine să avem o viziune critică a posibilităților de tratament ce ni se propun.

”Ignoranța este noaptea spiritului: dar o noapte fără lună și fără stele”

   -Confucius-

 

 

Cel Mai Puternic Telescop din Lume

Cel mai puternic telescop din lume va fi pus în funcțiune în 2025

În curs de construire la Observatorul Las Campanas, în Atacama, Chile, unul dintre cele mai mare telescoape ale omenirii începe încet să prindă formă. O nouă oglindă tocmai a fost asamblată, ce-a de-a cincea. Va fi una din cele șapte ale Giant Magellan Telescop.

Odată pus în activitate, cam prin 2025, GMT va fi cel mai mare telescop optic al lumii. Fiecare din cele șapte oglinzi ale sale cântărește în jur de 17 tone. Aceste oglinzi sunt plasate în maniera petalelor unei flori: șase oglinzi asimetrice ce înconjoară un segment simetric central.

Ele avea împreună o anvergură de 24 de metri, adică de două ori diametrul telescoapelor optice existente în lume pâna in acest moment și vor acoperi o suprafață totală de 371 metri pătrați.

O veritabilă bijuterie tehnologică, care, odată operațională , va putea sonda lumina emisă de obiectele cele mai îndepărtate din Univers dar va putea studia de asemenea eventualele atmosfere suspendate deasupra exoplanetelor. Acest instrument va fi pur și simplu de zece ori mai puternic decât Hubble Space Telescope.

Dar înainte de a putea sonda Universul trebuie să fie construit, polizat, asamblat. Din cele șapte oglinzi prevăzute, cinci sunt actualmente în curs de construcție la Mirror Lab, în Arizona. Odată terminată construirea celor șapte oglinzi (o a opta va fi construită în plus, de rezervă), ele vor fi asamblate direct la locația observatorului.

Sticla utilizată este una fabricată în Japonia și are o dilatație foarte slabă. Un cuptor și o matriță fabricată pe masură incălzesc apoi această sticlă la 1165 grade celsius timp de mai multe ore. Sticla se lichefiază și se scurge în matriță. În acest timp aceasta începe să se rotească, de cinci ori pe minut. Apoi rotația este încetinită și timp de mai multe luni sticla se răcește în matriță.

După ce s-a răcit sticla poate fi polizată, însă va fi o muncă lungă și obositoare. Pentru a vă da o idee, prima oglindă a fost turnată în 2005; în 2011 era încă în curs de polizare. Această primă oglindă este de atunci depozitată iar trei altele sunt în curs de polizare. Sticla oglinzii șase așteaptă să fie turnată și sticla oglinzii șapte tocmai a fost comandată în Japonia.

Această bijuterie o veți regăsi după ce va fi terminată în Cerro Armazones, din deșertul Atacama din Chile. Muntele de 3000 de metri altitudine a fost defrișat și imensa platformă somitală este gata să primească gigantul.

Iar după ce va fi pus în funcțiune ar trebui, în mod normal, să ne schimbe viziunea despre univers.