Bioinginerie la Domiciliu

Un biohacker a încercat să-și modifice o parte a genomului cu ajutorul tehnicii ”foarfeca ADN-ului”

Josiah Zayner este licențiat în biofizică moleculară și a lucrat pentru NASA. Dar este mai ales cunoscut pentru că este un ”biokacker” ce a încercat de curând un pariu nebun, acela de a-și modifica ADN-ul celulelor musculare ale antebrațelor.

Biohacking-ul este o practică care constă în a (încerca) ameliorarea abilităților corpului prin implantarea de dispozitive electronice sau, în alte cazuri, prin modificarea genomului. Această a doua opțiune a ales-o Josiah Zayner, licențiat în biofizică moleculară la Universitatea din Chicago (Statele Unite) și fost membru al unui program de biologie sintetică desfășurat de NASA.

Bucurându-se de o puternică reputație în domeniul biohacking-ului, Josiah Zayner a încercat în luna octombrie a anului trecut să-și modifice o parte a propriului genom, și asta pentru a-și ”supradezvolta” antebrațele. Pentru aceasta a utilizat tehnica de editare genetică CRISPR/Cas9, denumită în mod obișnuit ”scalpelul geneticii” sau ”foarfecele ADN- ului”, o tehnică descoperită în 2015 și care promite avansuri majore în terapiile genetice.

Totuși nici foarfecele și nici scalpelul nu sunt necesare pentru a aplica această tehnică. O simplă injecție în antebraț cu o soluție ce conține proteina Cas9 și un ARN ghid care vizează gena myostatin (o preteină care inhibă creșterea musculară) este de ajuns. Această injecție și-a făcut-o în timpul unui live pe facebook în data de 4 octombrie a anului trecut.

Operația permite suprimarea genei myostatin, ce are ca efect creșterea musculaturii membrelor în discuție. Totuși, nu este vorba aici pentru el de a obține antebrațe superdezvoltate ci de a demonstra că editarea genomului poate fi efectuată de aproape toată lumea, la domiciliul personal, cu un minim de material.

Poate aici sunt limitele practicii acestui om. Nu numai că nimic nu a fost comunicat asupra rezultatelor acestei injecții, dar el nu avertizează nici asupra pericolelor unor asemenea manipulări. Din contră el estimează că lucrurile se întâmplă prea lent în ”bătrâna lume a științei” și invită voluntari să întreprindă tot soiul de transformări.

Josiah Zayner vinde de altfel ”kit-uri” ce permit realizarea acestor experiențe genetice la domiciliu, mai ales prin această tehnică CRISPR, prin societatea sa The ODIN.

Hipertimesia – Tulburarea Care Te Împiedică să Uiți

Diagnosticat cu hipertimesie, acest om își aduce aminte de fiecare detaliu al vieții sale

Se numește Joey DeGrandis și nu are nici o idee despre ce înseamnă un lapsus. De ce? Diagnosticat cu hipertimesie, memoria sa este aproape fără cusur și își poate aduce aminte cu precizie cel mai mic detaliu din viața sa.

În vârstă de 33 de ani, Joey DeGrandis cumuleaza aproape 33 de ani de amintiri precise și nu are nici o idee despre ce ar putea însemna o pierdere de memorie sau uitarea anumitor lucruri. În jurul vârstei de 10 ani părinții lui au început să remarce că se producea ceva special cu fiul lor, acesta fiind capabil să acumuleze o cantitate aproape nelimitată de date.

Joey DeGrandis nu suferă în nici un fel de pe urma capacității nemăsurate a memoriei sale, din contră, îi place să-și epateze colegii de clasă. ”Când cineva se referă la un eveniment petrecut acum câțiva ani, sunt capabil să spun imediat, fără nici un efort: ”A, da, era într-o luni” sau ”era pe 20 iunie”, explică el în fața reporterilor.

Abia în 2010 el a putut să pună un nume acestei afecțiuni speciale. În timp ce urmărea o emisiune de televiziune americană, 60 minutes, vizionează un reportaj care trata despre indivizii care au aceleași capacități ale memoriei ca și el. Era vorba de hipertimesie, de la grecul ”hyper” ce desemnează excesul și ”thymesis” ce înseamnă amintire. Este o afecțiune psihologică extrem de rară ce induce o ”capacitate excepțional superioară de a accede la amintirile autobiografice”.

Eram în California, căci făceam o călătorie cu mașina împreună cu un prieten, și am decis să merg să consult un doctor care trata toți acești oameni care semănau cu mine” explică Joey, acum în vârstă de 26 de ani. Până în acest moment nu s-au înregistrat decît vreo treizeci de cazuri similare în întreaga lume.

Este și cazul lui Ann Kato, 48 de ani, care poate ”să-și aducă aminte de toate zilele vieții sale de la vârsta de 14 ani. Ea își aduce aminte literalmente de tot ce i s-a întâmplat, tot ce a văzut la televizor și de marile evenimente mondiale.” explică James McGaugh, profesor de neurobiologie la Universitatea din California și specialist în cazuri de hipertimesie.

A suferi de hipertimesie nu se reduce doar la faptul de a avea o inegalabilă capacitate de a-ți aduce aminte de tot felul de detalii. Aceasta implică de asemenea și faptul că atunci când ceva negativ se întâmplă, este mult mai dificil să întorci pagina” subliniază totuși Joey DeGrandis. Totuși el se consideră norocos. ”Până în prezent am avut o viață mai mai degrabă fericită deci am mai ales amintiri agreabile”. Astăzi el este fericit să-și ”împrumute” creierul științei și speră să contribuie la descoperirea de noi cunoștințe legate de acest subiect.

Utilizăm Oare Doar 10% din Creier?

Utilizăm doar 10% din capacitatea creierului nostru, mit sau realitate?

Este vorba aici de o credință populară care există din secolul trecut iar dezbaterea acestui subiect pare fi eternă. În timp ce numeroși specialiști estimează că ideea este total nefondată alții continuă cercetările.

Acum ceva timp, această convingere a fost pusă sub semnul întrebării în timpul lansării filmului Lucy de Luc Besson (2014). Sloganul filmului era de altfel fără echivoc: ”Utilizăm în medie 10% din capacitățile noastre cerebrale. Ea este la 100%”. Eroina, după ce a suferit un accident, s-a regăsit în situația de a-și dezvolta enorm capacitățile sale cognitive, ajungând chiar să aibă super-puteri.

Dar de unde vine această convingere? Catherine Vidal, neurobiologist și director de cercetare al institutului Pasteur estimează că este vorba de o idee despre creierul uman ce-și are originile acum câteva decenii. În timpul multor războaie au fost desfășurate cercetari ce aveau ca obiect de studiu creierul răniților și cum reacționează acesta în cazul diferitelor traume. Așa au descoperit cercetătorii că leziunile diferitelor zone cerebrale antrenează handicapuri ale motricității sau ale vederii, de exemplu.

În schimb, în aceeași epocă, nici un impact major nu a fost observat ca urmare a leziunilor din partea frontală a creierului și medicii au concluzionat că era vorba de una din  zonele neutilizate ale creierului. Ori în zilele noastre, tehnologia IRM permite cunoașterea faptului că nu există nici o zonă ”adormită” sau neutilizată a creierului nostru. Cât privește partea frontală a acestui organ, această zonă pare să fie indispensabilă pentru planificare și amintiri.

Creierul este un organ complex compus din 100 miliarde de neuroni și fiecare dintre ei este conectat la 10000 de alți neuroni. Dacă 90% din creierul nostru ar fi inactiv, organul nu ar avea decât 10% din volumul său inițial datorită dispariției celorlalți neuroni.

Însă pentru Simon Thorpe, de la Centrul de Cercetare al Creierului & Cogniției, această ideea (că nu este exploatată totalitatea capacităților cognitive ale creierului) nu este ridicolă.

Apăr ipoteza că 90% din neuronii noștri nu sunt, poate, activi. Ar putea fi într-un fel adormiți. Acești neuroni ar putea fi amprente de memorie, în așteptarea unui stimul. Ne-ar permite, de exemplu, să recunoaștem muzica ascultată acum câteva decenii.”

Simon crede că un mijloc de a elibera acești neuroni adormiți ar putea fi, poate, găsit în viitor și efectul va fi similar celui al reîntoarcerii fantasticei capacități de asimilare și învățare pe care o avem când suntem copii. Așteptând acest lucru, putem fi siguri că obținerea de incredibile puteri, ca cele ale lui Lucy, nu poate rămâne decât în registrul science-fiction-ului.

Cel Mai Puternic Telescop din Lume

Cel mai puternic telescop din lume va fi pus în funcțiune în 2025

În curs de construire la Observatorul Las Campanas, în Atacama, Chile, unul dintre cele mai mare telescoape ale omenirii începe încet să prindă formă. O nouă oglindă tocmai a fost asamblată, ce-a de-a cincea. Va fi una din cele șapte ale Giant Magellan Telescop.

Odată pus în activitate, cam prin 2025, GMT va fi cel mai mare telescop optic al lumii. Fiecare din cele șapte oglinzi ale sale cântărește în jur de 17 tone. Aceste oglinzi sunt plasate în maniera petalelor unei flori: șase oglinzi asimetrice ce înconjoară un segment simetric central.

Ele avea împreună o anvergură de 24 de metri, adică de două ori diametrul telescoapelor optice existente în lume pâna in acest moment și vor acoperi o suprafață totală de 371 metri pătrați.

O veritabilă bijuterie tehnologică, care, odată operațională , va putea sonda lumina emisă de obiectele cele mai îndepărtate din Univers dar va putea studia de asemenea eventualele atmosfere suspendate deasupra exoplanetelor. Acest instrument va fi pur și simplu de zece ori mai puternic decât Hubble Space Telescope.

Dar înainte de a putea sonda Universul trebuie să fie construit, polizat, asamblat. Din cele șapte oglinzi prevăzute, cinci sunt actualmente în curs de construcție la Mirror Lab, în Arizona. Odată terminată construirea celor șapte oglinzi (o a opta va fi construită în plus, de rezervă), ele vor fi asamblate direct la locația observatorului.

Sticla utilizată este una fabricată în Japonia și are o dilatație foarte slabă. Un cuptor și o matriță fabricată pe masură incălzesc apoi această sticlă la 1165 grade celsius timp de mai multe ore. Sticla se lichefiază și se scurge în matriță. În acest timp aceasta începe să se rotească, de cinci ori pe minut. Apoi rotația este încetinită și timp de mai multe luni sticla se răcește în matriță.

După ce s-a răcit sticla poate fi polizată, însă va fi o muncă lungă și obositoare. Pentru a vă da o idee, prima oglindă a fost turnată în 2005; în 2011 era încă în curs de polizare. Această primă oglindă este de atunci depozitată iar trei altele sunt în curs de polizare. Sticla oglinzii șase așteaptă să fie turnată și sticla oglinzii șapte tocmai a fost comandată în Japonia.

Această bijuterie o veți regăsi după ce va fi terminată în Cerro Armazones, din deșertul Atacama din Chile. Muntele de 3000 de metri altitudine a fost defrișat și imensa platformă somitală este gata să primească gigantul.

Iar după ce va fi pus în funcțiune ar trebui, în mod normal, să ne schimbe viziunea despre univers.

Sound of Silence

NASA publică un superb videoclip al plantei noastre pe fondul sonor al melodiei ”Sound of silence”

Johnson Space Center al NASA ne încântă în acest debut  de an. Foarte prezentă pe rețelele sociale, agenția tocmai a postat online un video hipnotic și sublim ce compilează imagini luate din Stația Spațială Internațională (ISS), totul pe fondul melodiei ”Sound of Silence”.

Planeta noastră suferă dar ea este la fel de frumoasă, văzută de sus. O demonstrează această ultimă compilație de imagini, filmate de membrii actualei Expediții 53: comandantul Randy Bresnik și inginerii Sergey Ryazanskiy și Paolo Nespoli. Aceste imagini deja minunate sunt și mai frumoase pe fondul sonor ales. Acum doi ani, grupul de heavy metal american Disturbed difuza o reluare dramatică și obsedantă a clasicei melodii a lui Paul Simon, ”The Sound of Silence”. Un cover îndrăzneț care le-a adus chiar o nominalizare la Grammy Awards. NASA combină astăzi acest cântec cu imaginile ce ne taie răsuflarea, capturate de la bordul ISS pentru pura noastră plăcere.

Agenția ne oferă astfel vederi panoramice ale suprafeței planetei noastre, cu mici iluminări ale furtunilor văzute din spațiu, cu miliarde de lumini scânteietoare în noapte și chiar cu aurore care se învârt pe cer. Toate aceste imagini au fost luate între lunile august și octombrie ale anului trecut. Ele nu reprezintă astfel decât o infimă parte din miile de poze făcute de astronauții care, să ne aducem aminte, orbitează în jurul Terrei la fiecare 90 de minute (27.000 km/h).

În tot acest timp cercetările își urmează cursul la bordul ISS. Firma americană Orbital ATK a lansat în noiembrie capsula sa nelocuită Cygnus spre stație, pentru o nouă misiune de transport. Racheta Antares a decolat din centrul spațial din Wallpos Island, pe coasta Virginiei și a ajuns la bordul ISS în siguranță. Este vorba de cea de-a opta misiune de aprovizionare orbitală spre avanpostul orbital în cadrul unui contract de 1.9 miliarde de dolari cu NASA. Cygnus a trebuit să transporte 3.3 tone de alimente, provizii, echipamente și materiale pentru experiențele științifice, printre care și un satelit care trebuie să testeze modul în care bacteriile se dezvoltă în microgravitație. Acest lucru ar trebui să determine cantitatea minimă de antibiotice necesară pentru a le neutraliza.

Egas Moniz și Tulburătoarea Istorie a Lobotomiei

 

Lobotomia este, fără îndoială, unul dintre cele mai controversate procedee chirurgicale ale istoriei tratamentului maladiilor mentale. Ea a fost inventată, ca să spunem așa, de Egas Moniz, în anii 1930. Oricât de surprinzător ni s-ar părea astăzi, ea s-a răspândit foarte repede pe mapamond, bucurându-se de o popularitate neliniștitoare. Până în anii 1950, mii de lobotomii au fost practicate în fiecare an, înainte ca această metodă să cadă în dizgrație din cauza efectelor sale secundare  grave  și imprevizibile.

Lobotomia este un procedeu chirurgical care ar trebui să permită eliminarea conexiunilor unui lob sau a celor dintre cei doi lobi ai creierului nostru. Această tehnică a fost utilizată cu precădere pentru a separa cortexul prefrontal de alte părți ale encefalului și este în același timp cunoscută sub numele de leucotomie.

Dacă numele său va rămâne asociat în istorie cu această practică care retrospectiv ne pare a fi una foarte barbară, Egas Moniz nu a fost primul care s-a aventurat în această disciplină. În 1980 medicul elvețian Gottlieb Burkhardt a realizat șase operații chirurgicale care vor pune bazele lobotomiei. Doi dintre pacienții săi nu vor putea fi salvați pe masa de operație sau în săptămânile care au urmat ”lobotomiei” ceea ce l-a împins pe medic să stopeze cercetările.

Cu toate aceastea, începând cu sfârșitul secolului XIX și până la sfârșitul primei jumătăți a secolului XX, lobotomia a continuat să facă numeroase victime.

”Cunoaște toate teoriile. Stăpânește toate tehnicile, dar în momentul când atingi un suflet uman fii doar un alt suflet uman”

   -Carl Justav Jung-

 

Egas Moniz și cercetările sale discutabile

În 1935 Egas Moniz, neurolog și profesor la Universitatea din Lisabona, a decis să-și lanseze propriile ”cercetări” privind practica lobotomiei. Ghilimelele care înconjoară cuvântul ”cercetări” sunt indispensabile pentru că trebuie totuși notat că Moniz și-a început munca pe un cimpanzeu. Pentru că a remarcat, după ce îl lobotomizase, că animalul adoptase un comportament mai docil, doctorul a făcut deducția incontestabilă că procedeul putea să fie aplicat perfect și asupra oamenilor.

Acest procedeu puțin științific a fost contestat timp de decenii. Cu toate acestea, se poate afirma cu certitudine că este imposibil să fie extrapolate concluziile emise plecând de la un caz izolat la toate cazurile și la toți pacienții. Studiile asupra unui caz unic sunt prețioase pentru știință, căci cercetările asupra maladiilor rare au permis deschiderea unor câmpuri de cercetare mai largi, dar concluziile lor nu sunt niciodată destul de solide pentru a fi generalizate.

În cazul care ne interesează, o limită suplimentară ne poate permite să apreciem eroarea comisă de Moniz: operația sa a fost practicată pe un animal, o primată în cazul de față, și nu asupra unei ființe umane. Din nefericire asta nu l-a împiedicat pe Moniz să primească Premiul Nobel pentru Medicină în 1949, pentru ”descoperiea” sa.

Egas Moniz a lucrat în strânsă colaborare cu un alt neurolog, Almeida Lima. Împreună au efectuat primele lobotomizări asupra ființelor umane. Procedura consta în a îndepărta lejer orificiile craniului pacientului, înainte de a injecta alcool în cortex, pentru a distruge acea parte din creier. Cei doi neurologi erau singurii ce puteau evalua progresele pacienților după intervențiile lor. Acest motiv explică poate de ce au raportat evoluții pozitive în fiecare caz.

 

Continuatorii lui Egas Moniz

După cum am spus în introducere, tehnica dezvoltată de Egas Moniz a devenit rapid populară în Europa, făcând adepți în cele patru colțuri ale bătrânului continent. Cel mai celebru dintre ei este cu siguranță Walter Freeman. Acest individ nu era efectiv un chirurg, dar asta nu l-a împiedicat să dezvolte o tehnică intitulată ”lobotomia transorbitală” sau ”lobotomia cu spărgătorul de gheață”.

Acest doctor din Statele Unite a descoperit că putea să acceadă cu ușurință la diferite zone ale creierului trecând direct prin orbitele oculare. Pentru a-și realiza operațiile utiliza un instrument similar unei spărgător de gheață înainte de  a-l ”agita un pic” pentru a termina intervenția. Această practică nu dura decât cinci minute. Metoda s-a dovedit deosebit de practică și rapidă și Freeman a putut să o industrializeze și să ofere servicii la domiciliu. Dispunea de o furgonetă numită ”Lobotomobile” cu care parcurgea Statele Unite, pentru a lobotomiza în stânga și în dreapta  persoanele ce sufereau de diverse boli mentale, dintre cele mai variate. Se estimează că a putut să opereze între 40000 și 50000 de pacienți de-a lungul țării; cifre care ne îngheață șira spinării.

 

Interzicerea lobotomiei

Cea mai mare parte a pacienților care au suferit o lobotomie au murit la puțin timp după aceea. Cei care au supraviețuit au suferit leziuni cerebrale foarte grave, ce puteau să se manifeste imediat după operație, sau câțiva ani mai târziu. O mare parte dintre ei s-au regăsit într-o stare vegetativă iar restul prezentau o regresie a facultăților lor mentale. Procedura a putut fi practicată timp de ani de zile fără să ridice suspiciuni, căci se estimează că o treime din operații dădeau rezultate ”pozitive” cel puțin din punctul de vedere al comportamentului pacienților.

Lobotomia nu era utilizată doar pentru a vindeca bolile psihice. Obiectivul era de a ”calma” pacienții tratați. Iată de ce numeroase persoane suferind de tulburări obsesional-compulsive și de depresie suicidară au fost tratate cu această metodă. Metoda a fost de asemenea practicată masiv pe pacienții suferind de tulburări schizofrenice, în ciuda faptului că rezultele ei în acest domeniu erau dezastruoase.

Lobotomia provoacă o separare totală între pacient și lumea care-l înconjoară, acesta este faimosul său efect calmant. Multe familii au văzut în lobotomie un avans la științei, o sursă de speranță într-o epocă în care tulburările psihice erau încă puțin cunoscute și in care bolnavii erau o sursă de disconfort. Multi au fost trimiși deci în spitale psihiatrice sau azile de nebuni. Procedura chirurgicală experimentală părea să permită pacienților să iasă din izolare și să se reintegreze în societate.

Lobotomia s-a demodat începând din anii 1950, mai ales după inventarea Clorpromazinei, primul antipsihotic al istoriei. De o manieră ciudată, inventatorul acestui medicament l-a botezat ”lobotomie chimică”. În anii 1970 procedura a fost interzisă în cea mai mare parte a țărilor lumii. Din nefericire, se pare că ea continuă să fie practicată în mod clandestin. Un colectiv cetățenesc s-a mobilizat pentru a cere retragerea oficială a Premiului Nobel pentru Medicină lui Egas Moniz, considerând pe bună dreptate că omenirea a suferit destul de pe urma invenției sale.

Stiați De Ce Mor Oamenii?

Cum să concepem faptul ca am fost creați și existăm în această lume doar pentru ca într-o zi să dispărem? Stiința indică că suntem aproape de moarte, o dată ce vârsta de reproducere a trecut. Murim, cu siguranță, dar acest lucru servește la supraviețuirea speciei.

Dacă articolele apărute în trecut arătău că la acea epocă  chestiunea făcea încă subiectul discuțiilor, suntem astăzi practic mult mai siguri de răspuns. Celulele noastre îmbătrânesc în fiecare an, iar noi ne apropiem inexorabil de o moarte anunțată. Din punct de  vedere al individului, moartea este ceva teribil, dar din punctul de vedere al speciei, această noțiune este întru totul acceptabilă.

De fapt, noi murim, pentru că finalitatea vieții nu este prezervarea sa, ci perpetuarea sa. După ce s-a reprodus o dată sau de mai multe ori, fiecare individ și-a îndeplinit misiune sa biologică și selecția naturală nu îl mai protejează plecând de la o anumită vârstă. În mod paradoxal, procesul morții este declanșat de capacitatea noastră de a da sau a transmite viața.

Este vorba despre o concluzie destul de surprinzătoare dar în cele din urmă destul de logică. Să luăm doi indivizi, primul având o longevitate redusă, dar capabil să se reproducă din abundență în timp ce al doilea  se reproduce foarte puțin dar trăiește mult timp. Cel care va intra în grațiile selecției naturale va fi primul individ, pentru că va beneficia de o mai mare difuzie a genelor sale de-a lungul generațiilor viitoare.

Știința cunoaște faptul că genele legate de procesul progresiv al morții intră în acțiune după ce s-a depășit vârsta de reproducere. Și chiar aceste gene ce conduc la îmbătrânire se perpetuează din generație în generație pentru că acestea nu deranjează cu nimic procesul de reproducere al individului.

În orice caz, plecând din momentul în care individul nu mai este capabil să se reproducă, selecția naturală lasă să apară mutații dăunătoare în genom, conducând puțin câte puțin la o moarte sigură.

Se pare că nu există nici un ”program” real dedicat morții organismelor, nici o strategie pe termen lung. Moartea nu ar fi decât o deteriorare colaterală pe fondul cursei pentru reproducere între organisme ce fac obiectul unor mutații aleatoare.

Murim deci pentru a da mai bine viață și pentru a perpetua specia umană.

Febra Spațiului

 

Un studiu german făcut o importantă descoperire: în timpul voiajelor spațiale temperatura corporală a astronauților crește puternic. Cercetătorii au botezat acest fenomen ”febra spațiului”.

Dacă printre noi sunt numeroși cei ce visează să meargă într-o zi în spațiul cosmic, aceștia trebuie să-și dea seama că pentru astronauți nu este vorba de o călătorie de plăcere. În afară de antrenamentul incredibil de greu trebuie luată în calcul și imponderabilitatea, ce îi constrânge să-și adapteze modul de viață de o manieră drastică, una din urmări fiind că temperatura corpului lor suferă o puternică creștere. Este ceea ce indică un studiu realizat de Spitalul Universitar din Berlin, apărut în revista Scientific Reports pe 23 noiembrie 2017.

Cercetătorii au elaborat un dispozitiv ce permite măsurarea cu precizie a temperaturii corporale a astronauților în timpul misiunilor lor în spațiu, mai precis la bordul Stației Spațiale Internaționale (ISS). Doctorul Hanns-Christian Gunga, principal autor al studiului, a făcut declarația următoare:

”Am dezvoltat o nouă tehnologie care combină un senzor de temperatură a suprafaței pielii cu un senzor a fluxului căldurii, capabil să măsoare chiar variațiile minore ale temperaturii sângelui arterial”.

Astfel, oamenii de știință au observat temperatura astronauților înainte de misiune dar și in timpul și după terminarea acesteia. Potrivit rezultatelor, temperatura corporală ar suferi o creștere de 1grad C prin raport cu temperatura normală (37grade C). Totuși, această temperatură ar putea crește pănă la 40grade C în cazul în care astronauții efectuează eforturi fizice. Pe de altă parte această creștere nu survine imediat după sosirea la bordul stației ci se produce după aproximativ două luni și jumătate de la începutul călătoriei.

Și totuși ceea ce oamenii de știință au numit ”febra spațiului” se explică perfect. Mai întâi, fenomenul evacuării transpirației, al cărui rol este de a regla temperatura corpului, se produce mai lent sub efectul imponderabilității. Astfel, este ușor de înțeles că în timpul eforturilor fizice temperatura crește mai mult.

Apoi cercetătorii evocă  și o dificultate a ”transferului căldurii între corp și mediul înconjurător” în  condițiile unei călătorii în spațiu. Creșterea temperaturii corporale poartă numele de hipertermie. Aceasta nu este lipsită de pericol, putând avea un impact serios asupra capacităților fizice și cognitive și putând chiar pune în pericol viața astronauților.

Specialiștii speră că această descoperire va putea contribui la o mai bună sănătate și un mai bun confort al astronauților în timpul viitorelor misiuni spațiale. În fine, aceste cercetări ar putea da indicii importante asupra modului în care temperatura corpului nostru va continua să se adapteze schimbărilor climatice ale planetei noastre.

O Nouă Stare A Conștiinței

Anesteziștii au descoperit o nouă stare a conștiinței

”Respirați profund, gândiți-vă la ceva agreabil, veți adormi în curând…”

Am resimțit o senzație stranie care urca de-a lungul brațelor, apoi o pace indescriptibilă. În realitate m-am scufundat într-o comă profundă

Potrivit profesorului Pandit, anestezist la Spitalul Universitar din Oxford, ar exista o stare de conștiință în care anumiți pacienți s-ar refugia atunci când sunt supuși unei anestezii generale.

 

Este posibil să ne trezim în timpul unei anestezii generale?

Conform profesorului, posibilitatea unei a treia dimensiuni a conștiinței rezultă din variabilitatea specialității medicale

Nimeni nu poate fi sigur 100% că medicamentele administrate vor avea efectul scontat. Este foarte dificil să identificăm medicamentul bun și cantitatea precisă pentru fiecare pacient, chiar dupa mai mulți ani de formare și de experiențe în blocurile operatorii.

Brusc, ceva s-a produs. Aud voci, oare sunt într-un vis? Nu, par reale, pot auzi personalul blocului operator discutând despre operație, despre operația mea! Oare sunt moartă? Nu cred, chiar dacă iadul se aseamăna cumva cu ce simt acum…

Da, este posibil să ne trezim în timpul unei operații chirurgicale, dar nu total. Ne vom regăsi deci în acea stare a conștiinței pe care o descrie profesorul Pandit în studiile sale.

Nu suntem treziți de tot, nu putem nici să ne mișcăm, nici să comunicăm dar nu suntem complet insensibili la stimulii externi.

Anestezia trează este o stare in care pacientul nu este nici conștient, nici complet inconștient. Ea vizează o mică minoritate a pacienților care întră în blocul operator și care sunt supuși unei anestezii generale.

Acest fapt preocupă profesioniștii din domeniu. Pacientul își dă seama de operație și de tot ce se petrece în jurul lui, dar nu poate să facă nimic în privința asta.

Îi pot simți mâinele în corpul meu, instrumentele chirurgicale în interiorul meu. Mi-e frică. Respir foarte greu. Aș vrea să țip! Dar nu pot să articulez, să rostesc cuvinte, căci e am un tub în gât. Nu pot sa mă mișc! Sunt paralizat.

Nu pot decât să aștept ca operația să se termine, așa, imobil, suferind în fiecare secundă, rugându-mă ca aceste zgomote intermitente pe care le aud de departe să nu se termine.

Dar nu vă panicați! Potrivit statisticilor, doar un pacient din 15000 dezvăluie, după ce s-a trezit, că a experimentat un episod similar în timpul operației. Chiar dupa ce au fost supuși anesteziei, acești pacienți nu ajung întotdeauna să atingă o stare de inconștiență totală.

 

S-a dovedit că o asemenea stare de conștiință există

Doctorul Pandit este considerat ca unul dintre cei mai buni anesteziști din țara sa, și și-a concentrat căutările asupra acestui fenomen de anestezie trează. Aceste studii pun foarte clar sub semnul întrebării metodele de monitorizare din timpul unei intervenții.

În realitate, anesteziștii controlează frecvența cardiacă, presiunea arterială, respirația, concentrația de anestezic din sânge, etc, dar toate aceste lucruri nu par a fi suficiente pentru a asigura starea de inconștiență totală a unui pacient în timpul unei intervenții chirurgicale.

Anumite simptome ale trezirii, cum ar fi creșterea frecvenței cardiace sau a presiunii arteriale, ar trebui să alerteze chirurgii. Totuși, aceste semnale psihologice pot fi în general dezactivate prin ingerarea de medicamente în timpul operației.

Celebrul anestezist a recurs la o veche tehnică care permite medicului să paralizeze tot corpul, mai puțin antebrațele, pentru a demonstra că acest lucru este posibil.

O treime din pacienții care erau aparent inconștienți în timpul intervențiilor, puteau mișca degetele ca răspuns la anumite directive.

”Acești pacienți se găsesc într-o stare de incoștiență dar pot în același timp să răspundă la anumiți stimuli externi, cum ar fi un ordin verbal”, a precizat dr.Pandit.

”Ceea ce este extraordinar, este că mișcă degetele dacă li se ordonă asta. Nici un pacient nu a reacționat în timpul operației chirurgicale. Cu siguranță că nu au resimțit nici o durere.”

Trei săptămâni s-au scurs de la operație dar încă nu pot întotdeauna să adorm. Mă trezesc în mijlocul nopții, transpirat, cu inima bătând nebunește. Nu voi uita niciodată senzație de sufocare și de moarte pe care am resimțit-o în timpul acelor interminabile minute

Deși vorbim despre o posibilitate foarte rară, o experiență de această amploare poate să se dovedească extrem de traumatizantă.

De fapt, pacienții care experimentează această stare de conștiință suferă în general de stres post-traumatic, de anxietate și de crize de panică.

În același timp suntem încă incapabili să stabilim cu exactitate ce este conștiința umană. Deci să reperăm subconștientul este cu atât mai dificil…

Misteriosul Lichid Respirabil

 

Oamenii de știință ruși au inventat un misterios lichid respirabil

Agenția rusă de presă TASS ne-a informat pe 22 decembrie că Kremlinul a dezvoltat un lichid respirabil care ne-ar putea permite să respirăm sub apă. Acest substitut al oxigenului ar putea fi utilizat în diverse domenii cum ar fi: scufundările în ape adânci și salvarea echipajelor submarinelor precum și în medicină, pentru asistarea pacienților cu probleme respiratorii.

Cât despre secretul ce stă in spatele acestei tehnologii, oamenii de stiință de la Russia’s Izmerov Research Institute of Occupational Health explică – rămânând totuși criptici – că ”anumite lichide pot fi îmbogățite în oxigen până la punctul în care ar putea răspunde nevoii de aer a unui organism viu

Lichidul despre care este vorba a fost pentru moment testat pe mai multe mamifere, de exemplu pe hamsteri și câini. Tocmai pentru a dovedi eficacitatea creației sale președintelui sârb Aleksandar Vucic, vice-președintele guvernului rus Dmitri Rogozine a organizat o demonstrație mai degrabă ciudată.

Cercetătorii au efectuat o experiență asupra unui câine șoricar, introducându-l într-un rezervor umplut cu lichidul special. Dacă câinele a părut că se obișnuiește – și că nu are probleme de respirație –  , scena de mai jos (vezi video) poate șoca.

Din fericire câinele doar s-a speriat, nefiind vătămat. Dmitri Rogozine s-a scuzat de altfel în mod public, înainte de a adopta micul șoricar, numit Nikolas. În orice caz, Rusia deține în mod potențial secretul unei invenții colosale, pe care nu îi rămâne decât să o dezvolte, efectuând și primele teste pe ființe umane.

Dar pe acest subiect ”nici o dată nu a fost încă fixată” explică cercetătorii ruși, estimând totuși că este posibil ca ”tehnologia să fie testată pe oameni în 2020”

Cine știe, poate ca în viitor vom trăi sub apă?