Uzura Morală Programată și Manipularea Consumatorului    

 

În 1901, un bec electric a fost instalat într-o cazarmă de pompieri din Livermore, California (Statele Unite). Acesta a fost aprins și de atunci nu s-a mai stins niciodată. Au trecut între timp mai mult de 100 de ani și becul continuă să lumineze ca în prima zi. Acest bec este unul dintre cei mai curioși indicatori ai unui fenomen numit uzura morală programată.

Dar ce are de fapt acest bec atât de special? În fapt, nimic…El este similar cu cele create de Thomas Alva Edison în 1881, care durau 1500 ore. Becul centenar este doar un model îmbunătățit. Întrebarea evidentă este de ce anumite tehnologii rezistau mai bine înainte, odată cu trecerea timpului? Considerând că tehnologia  ar trebui să avanseze, nu ar fi logic ca astăzi să avem becuri mai bune și nu invers?

Afacerea devine încă și mai misterioasă dacă ne uităm la celelalte aparate moderne. Vechile televizoare durau mai mult timp decât cele moderne. Același lucru se aplică aproape oricărui aparat. De ce? Pur și simplu datorită unui pact, pecetluit în 1924, care a consacrat uzura morală programată în lume.

”Mai mult decât a fi o economie a excesului și a risipei, consumerismul este în  mod egal, și precis din acest motiv, o economie a înșelătoriei. A paria pe iraționalul consumatorilor, și nu pe deciziile lor bine informate, luate la rece; a paria pentru a trezi emoția consumatorului și nu a-i cultiva rațiunea”

   -Zygmunt Bauman-

 

Ce este uzura morală programată?

Uzura programată este practica care consistă în a limita viața utilă a produselor, în mod artificial și deliberat. Acest lucru înseamnă că produsele sunt fabricate într-un asemenea mod încât, după o anumită perioadă de timp, ele încetează să își mai îndeplinească rolul. Nu înseamnă că aceste produse nu pot fi fabricate cu o calitate mai bună ci mai degrabă ca sunt fabricate astfel pentru a genera mai mult consum.

Dacă o persoană cumpără un articol care durează mult timp ea nu va avea nevoie să îl înlocuiască mai mulți ani. În schimb, dacă dispozitivul sau articolul se deteriorează rapid, consumatorul va trebui să-l înlocuiască frecvent. În acest fel cresc vânzările pentru producători.

Becurile nu sunt singurul exemplu de uzură programată. Un caz și mai ilustrativ est cel al ciorapilor de nylon pentru femei. La început, aveau o durabilitate mai mare de un an. Astăzi, ei pot fi purtați cu greu mai mult de două ori la rând.

 

Complotul și alte forme de uzură morală

Numeroase dovezi indică faptul că un puternic grup de industriași s-a reunit la Geneva (Elveția) de Crăciun, în anul 1924. Acest grup este cunoscut sub numele de ”Cartel Phoebus”. Știm că una din primele lui măsuri a fost interdicția de comercializare a unui bec deja brevetat, a cărui durabilitate era mai mare de 100,000 ore. De altfel, acest grup de industriași a stabilit un pact destinat impunerii uzurii morale programate unui anumit număr de alte produse.

Astăzi există un număr foarte mare de uzuri morale programate. Unele dintre ele sunt:

Interente funcționarii: funcționarea unui produs are drept scop ca consumatorul să fie obligat să achiziționeze modelul următor al produsului.

Inerente calității: produsul este programat să înceteze să mai funcționeze corect, după un anumit timp de utilizare.

Inerente dorinței: intervin asupra modei și a tendințelor astfel încât un produs să înceteze să mai fie dorit, și transferând dorința asupra altui model ameliorat sau care încorporează detalii ce ne motivează să ”ne actualizăm”.

Uzura morală programată este astăzi foarte puternic asociată emoțiilor. O actualizare continuă este în mod deliberat planificată, mai ales pentru dispozitivele tehnologice. Aceasta permite crearea dorinței de a cumpăra ultimul model, chiar dacă acesta nu aduce nici o îmbunătățire majoră.

 

A recicla este o formă de libertate

În fine, tot acest sistem de consum are ca obiectiv menținerea unui volum de vânzări ridicat. Uzura programată este o strategie pentru menținerea acestui volum. Lucrul îngrijorător este că, la ora actuală, oamenii nu se uită nici măcar la calitatea sau utilitatea cumpărăturilor. Există o foarte puternică dorință de a cumpăra în permanență.

Ceea ce era o formă de manipulare comercială a devenit o dorință a oamenilor. Indivizii au internalizat uzura morală programată. Ei vor să se debaraseze rapid de obiectele uzate și să le înlocuiască cu altele noi. Acest lucru le dă un sentiment de satisfacție, de control, de putere.

În fața acestor forme de manipulare din ce în ce mai evidente a apărut tendința de reciclare. Această abordare vizează punerea în practică a unei culturi a reutilizării. Obiectivul nu este doar de a limita consumerismul dezlănțuit dar și de a proteja mediul înconjurător.

În plan secund, reciclarea are și un impact psihologic. Ea favorizează o atitudine axată mai mult pe reutilizare decât pe risipire. Reciclarea admite faptul că lucrurile pot fi imperfecte și, totuși, utile și prețioase.

Zombie Apocalypse

 

Nu ar fi necesare decât aproximativ o sută de zile pentru ca zombie să poată distruge umanitatea

Utilizând modele ce simulează propagarea epidemiilor, o echipă de studenți britanici a încercat să afle cât timp le-ar lua popularilor zombie să distrugă omenirea. Răspunsul este destul de succint: în foarte puțin timp.

Subiectul unei ”apocalipse zombie” a pasionat și fascinat întotdeauna, morții-vii câștigâd chiar și mai mult în popularitate după succesul seriei tv The Walking Dead. Probabil inspirați de această neobișnuită popularitate, o echipă de studenți britanici a încercat să răspundă următoarei întrebări: în cât timp zombie ar putea distruge omenirea.

Studiul, publicat în Journal of Physics Special Topics al Universității din Leicester, în Anglia, și preluat de Live Science, este bazat pe utilizarea modelului SIR, utilizat pentru simularea și studierea propagării epidemiilor în timp. S-a presupus că un zombie ar avea 90% șanse să găsească și să infecteze un om pe zi, ceea ce ar face virusul zombie de două ori mai contagios decât cel al ciumei negre, care a răvășit Europa în anii 1300.

Dacă luăm în calcul o populație inițială de 7,5 miliarde de persoane, studenții au calculat că ar fi nevoie de aproximativ 20 de zile pentru ca un singur zombie să creeze o epidemie de proporții notabile. În acel moment, pandemia a început. Neținând cont de nici o izolare geografică, populația umană ar scădea la 181 persoane în ziua 100, cu 190 milioande de zombie rătăcind împrejur.

Presupunând de această dată posibilitatea unei izolări geografice, zombie având câteva limite în posibilitatea lor de a se deplasa și a ajunge pe insule de exemplu, destinul nostru ar fi puțin mai bun, pentru că nu ar rămâne decât 273 de oameni în ziua 100, potrivit acestui studiu.

Studenții precizează totuși câteva lipsuri ale studiului, sugerând că un model mai realist ar putea presupune că fiecare zombie ar găsi mai puține victime de-a lungul timpului, căci ar fi mai puțini oameni de găsit. De asemenea, ”nu am inclus posibilitatea ca oamenii să omoare zombie”. Acest lucru ne dă un pic de speranță în cazul unei apocalipse de acest fel.

Omul de Gheață

Cine este acest ”om de gheață” care a escaladat Everestul în pantaloni scurți?

Olandezul Wim Hof pare a avea un dar: acela de a-și putea controla, într-o manieră spectaculoasă corpul, astfel încât acesta să reziste la frig. Wim crede că meditația îi permite o asemenea rezistență și această tehnică o predă și câtorva adepți.

Chiar putem cu ajutorul minții să rezistăm frigului? În orice caz olandezul Wim Hof nu pare să fie afectat atunci când merge prin zăpadă în pantaloni scurți. El nu este un  oarecare căci a învățat textele Yoga-sutra de Patanjali (baza filozofică a yoga) și a studiat de asemenea budismul zen cât și Bhagavad-Gita, una din scrierele fundamentale ale hinduismului.

Aceste cunoștințe i-au permis lui Wim Hof să pună la punct o metodă ce poartă propriul lui nume și care constă în stăpânirea tehnicii de respirație și de concentrare în cazul imersiunii în frig. De altfel, Wim nu sacralizează arta sa și indică umil că oricine poate face ceea ce face el.

Wim Hof este mai ales cunoscut pentru că a încercat în 2007 ascensiunea pe acoperișul lumii, vârful Everest (8848 metri altitudine) având ca singure articole de îmbrăcăminte o pereche de pantaloni scurți și o pereche de șlapi, în timp ce alpiniștii încercau să-și acopere cât mai bine fiecare parte a corpului.

Nu a putut să ajungă până în vârf pentru ca i-au degerat degetele de la picioare, însă a reușit să urce până la altitudinea de 7400 metri, ceea ce este deja halucinant.

Acest neînfricat, care știe totuși foarte bine ce face, deține în palmares alte performanțe la fel de impresionante ca: multiple încercări de scufundare sub gheață, cea mai lungă perioadă fiind de 1 oră și 52 minute, în 2011.

În 2009 el a reușit să urce muntele Kilimanjaro (5895 metri), de asemenea în șlapi și șort. În același an a participat la un maraton la nord de cercul polar în Finlanda, la -20grade celsius. În 2011 Wim Hof a alergat la un maraton în deșertul Namib (Namibia) fără să bea apă nici măcar o dată. Deci, cine-l poate depăși?

Revenirea Mamuților

Acest parc dorește reintroducerea mamuților pentru a lupta împotriva încălzirii globale

Un parc de animale sălbatice din nordul Siberiei (Rusia) încearcă să recreeze ecosistemele erei glaciare cu scopul de a lupta împotriva încălzirii globale. Iar una din componentele acestui proiect este posibila reintroducere a mamuților.

Parcul în disuție nu este altul decât Pleistocene Park, o rezervație naturală și  centru de studii științifice din Siberia, situată în republica Sakha. Creată în 1977, zona se întinde pe aproape 150 de kilometri pătrați unde trăiesc animale ca bizoni, reni, boul moscat și cai sălbatici.

Denumirea de Pleistocene Park vine de la termenul de pleistocen, corespondent al unei perioade geologice care se întinde de la 2,58 milioane ani până la 11,700 ani înaintea erei noastre. Ori, în acest timp, acest vaste câmpii siberiene au adăpostit numeroase animale astăzi dispărute ca tigrul cu dinți sabie, leopardul zăpezii sau celebrul mamut. Aceste ecosisteme dispărute fac obiectul cercetărilor întreprinse de omul de știință Sergey Zimov, care are intenția de a le reconstitui.

Este vorba de a ”regăsi condițiile care au precedat apariția omului în această stepă” și dacă animalele ce trăiau în aceste condiții au dispărut, aceast lucru este datorat schimbării climatice de la sfârșitul erei glaciare, dar și omului. Tundra, tip de vegetație caracterizat de mici arbuști și de un  strat des de mușchi, este rezultatul dispariției acestor mari ierbivore și a predatorilor carnivori care regularizau talia și deplasarea turmelor.

Ori dispariția ierbii nu este ceva pozitiv, așa cum declară Sergey Zimov într-un articol din revista Nature în 2005. Omul de știință estimează că un ecosistem ce conține iarbă, în principal, absoarbe umiditatea și animalele care mănâncă această iarbă hrănesc solurile (prin dejecțiile lor). Predatorii obligau ierbivorele să se deplaseze frecvent permițând astfel ierbii să creasca și să se dezvolte o faună.

În schimb, în cazul tundrei, umiditatea rămâne în sol și frunzele închise la culoare ale arborilor absorb căldura soarelui, un ecosistem unde foarte puține animale pot supraviețui, sinonim al unei biodiversități foarte reduse.  Problema topirii permafrostului este de asemenea evocată, aceasta fiind într-un viitor apropiat responsabilă de eliberarea bacteriilor care se hrănesc cu materie organică și deci de evacuarea a importante cantități de CO2 și de metan.

Potrivit cercetătorului rus, revenirea mamuților ar fi o soluție perfectă pentru a elibera solurile și a permite recreșterea ierbii. Însă dispariția ultimilor mamuți s-a produs între 5700 și 1700 inaintea erei noastre. Aici ar trebui să intervină cercetarea în genetică și mai mulți oameni de știință au făcut din renașterea mamuților motivația lor primordială.

Este de exemplu cazul lui George Church, specialist al secvențierii genetice la Universitatea din Harvard, care estimează crearea de acum în doi ani a unor elefanți cu blană ce pot rezista frigului siberian. Omul de știință muncește acum la modificarea genelor elefanților, așa cum îi cunoaștem astăzi. Totuși aceste cercetări pun întrebări etice și constituie un risc privind supraviețuirea elefantului din Asia – pe cale de dispariție – care nu ar avea nevoie de un nou concurent.

Motivele Dispariției Populației Aztece

Acum știm ce a decimat 80% din populația Aztecă.

Acum aproape cinci sute de ani, mai mult de 15 milioane de azteci și-au găsit sfârșitul într-un interval de numai cinci ani, acest număr desemnând în jur de 80% din totalul acestei populații. Un studiu recent face lumină asupra acestei teribile epidemii care a decimat populația aztecă.

Din 1545 până în 1550, două valuri de epidemie au lovit Mexicul, contribuind la dispariția totală a populației aztece. Le numim cocoliztli (echivalentul ”ciumei” în dialectul local).

În total au fost mai mult de 15 milioane de persoane, adică 80% din populația țării, care au pierit ca urmare a acestor epidemii. Simptomele erau impresionante și antrenau moartea într-un interval de doar trei, patru zile.

”Epidemia a făcut ravagii în Mexic, după sosirea europenilor pe teritorul sud-american. Este cea de-a doua epidemie cea mai fatală din istorie, în termeni de pierderi umane”, explică Ashild Vagene, de la Universitatea Tuebingen din Germania.

De notat că epidemia cea mai mortală este considerată a fi cea de ciumă neagră ce a avut loc în Europa secolului XIV. În ceea ce-i privește pe azteci, misionarul spaniol Fray Juan de Torquemada (1557-1624) nota următoarele lucruri ”În sate și orașe fuseseră săpate gropi mari. De dimineață până seara preoții nu făceau decât să transporte cadavrele și să le arunce în gropi”.

Pentru o lungă perioadă de timp  această decimare a populației aztece s-a atribuit bolilor frecvente din acea epocă ca rugeola, paludismul, variola, oreionul și gripa. Dar într-un studiu publicat luni 15 ianuarie 2018 în revista Nature Ecology & Evolution, oamenii de știință îndepărtează această supoziție. Aceștia au identificat de fapt o ”febră enterică” asemănătoare febrei tifoide pentru care au găsit urme de ADN în dinții victimelor.

”Identificarea agentului patogen responsabil de acest genocid a fost deosebit de dificil pentru oamenii de știință, căci maladiile infecțioase nu lasă decât puține urme arheologice.”

Această analiză din ADN ul dinților a zece persoane care au pierit în primul val al epidemiei a permis dezvăluirea cauzei, desemnând Salmonella enterica, serotip Paratyphi C ca fiind vinovatul. Este vorba de un tip de salmonellă care provoacă o febră mortală. În realitate colonizatorii europeni – acostând pe țărmurile Lumii Noi – sunt cei care au adus germenii, împotriva cărora populația locală nu avea nici cea mai mică imunitate.

Cu douăzeci de ani înainte, o epidemie de variolă omorâse între 5 și 8 mililoane de azteci. În fine, un al treilea val, s-a produs din 1576 până în 1578, omorând jumătate din puțina populație ce mai rămăsese.

Koko, Maimuța Cea Mai Inteligentă din Lume

 

Toată lumea cunoaște povestea lui Koko, maimuța cea mai inteligentă din lume. Acest frumos animal s-a născut într-o grădină zoologică din San Francisco în 1971. Psihologul Francine ”Penny” Patterson a decis să o adopte pentru un studiu pe care îl realiza la Universitatea Stanford din Statele Unite. Obiectivul inițial era de a face o experiență lingvistică. Psihologul trebuia să o învețe limbajul american al semnelor pentru surdo-muți. Dacă ajungea să realizeze acest lucru, psihologul putea comunica cu maimuța și putea să descopere, pentru prima dată, cum gândește o primată.

”Mai întâi a fost necesar să civilizăm omul în relația lui cu omul. Acum este necesar să civilizăm omul în relația lui cu natura și cu animalele”

   -Victor Hugo-

La capătul a 46 de ani de muncă cu Koko, singurul lucru pe care-l putem concluziona este că această maimuță nu a încetat niciodată să-i surprindă pe cei care o cunoșteau. Progresele ei au fost impresionante. Ea nu numai că a învățat limbajul semnelor dar  a trimis de asemenea mesaje magnifice lumii întregi și a demonstrat că  dispunea de o mare capacitate de a învăța.

 

Antrenamentul lui Koko

Această poveste a generat o intensă polemică chiar de la debut. La început, era îndoielnic că ea va fi capabilă vreodată să învețe limbajul semnelor. Se presupunea că va ajunge poate într-o zi să repete gesturile pe care profesoara sa le făcea, fără să le înțeleagă sensul.

Însă doctorul Patterson gândea contrariul. De aceea a învățat-o totul cu răbdare. Primul semn pe care maimuța l-a arătat a fost că a început să creeze cuvinte noi. Iată un exemplu: cuvântul inel. Patterson o învățase cuvântul ”brățară” și cuvântul ”deget” dar nu cuvântul ”inel”. Însă într-o zi, Koko a asociat semnul de brățară și de deget pentru a se referi la un inel pe care psihologul îl purta.

Astăzi, doctorul Patterson spune că Koko stăpânește un limbaj de 1000 semne în total. Ea înțelege de asemenea 2000 de cuvinte în engleză. În plus ea a trecut și testul oglinzii (acest test permite evaluarea recunoașterii propriului corp permițând determinărea faptului dacă un animal este cababil să-și recunoască proprie reflexie într-o oglindă ca fiind o imagine a propriului corp). Există numeroase video-uri în care maimuța apare emițând onomatopee, adică sunete produse deliberat pentru a comunica anumite lucruri. Unii cred că ea ar putea chiar sfârși prin a pronunța cuvinte.

 

Frumoasa poveste a lui Koko și Bolita

Doctorul Patterson obișnuia să-i citească multe povești lui Koko. Preferatele maimuței erau Motanul încălțat și Istoria celor trei mici pisicuțe. Aproape în fiecare zi, ea îi cerea psihologului să îi citească aceste povești, de nenumărate ori. Într-o zi, de o manieră surprinzătoare, ea a spus doctorului Patterson că vroia să aibă o pisică.

Ca o pură coincidență, trei pisici tocmai fuseseră abandonate aproape de locul unde trăia Koko. Una dintre ele era o femelă care nu avea coadă și Koko a adoptat-o. În limbajul semnelor ea a botezat-o ”Bolita”. Din acel moment ele au devenit prietene inseparabile. Koko avea grijă de ea ca de ochii din cap, se juca cu ea și era cu ochii în patru urmărind tot timpul ce făcea.

După 15 ani de prietenie, Bolita a fost lovită de o mașină și a murit. Patterson a povestit maimuței că nu o va mai revedea niciodată pe prietena sa. Koko a spus atunci că se simte tristă. Există un video în care ea pare că plânge atunci când este singură.

Acest lucru a pus în evidență ceva ce poate nu ne-ar fi trecut prin minte: unele animale pot avea conștiința morții. Cercetătoarea Maureen Sheenan a interogat-o pe Koko în legătură cu asta. În limbajul semnelor, maimuța i-a răspuns că gorilele mor din cauza problemelor sau a bătrâneții. Ea a spus și că după moarte mergem într-un loc confortabil. Și la întrebarea dacă gorilele sunt fericite sau triste după moarte, Koko a răspuns că nici una nici alta. Că dorm, pur si simplu.

 

Lumea interioară a lui Koko

Ceva a atras foarte mult atenția și acest lucru apare într-un video: relația dintre Koko și actorul Robin Williams. După moartea Bolitei, Koko a fost tristă foarte mult timp. Ea a surâs din nou când Robin Williams a venit să o vadă și i-a făcut câteva glume. Actorul a făcut-o mult să râdă. Când i s-a anunțat moartea actorului, Koko a exprimat o profundă tristețe.

Un alt episod dificil a avut loc când un expert i-a vorbit lui Koko despre schimbările climatice. Ea s-a arătat foarte interesată și mirată de subiect. Apoi, ea a trimis un mesaj ființelor umane, prin intermediul semnelor. Ea ne cere să avem grijă de planetă. Să nu fim proști. Și atenție: ”natura observă”. Acest lucru este de asemenea înregistrat într-un video.

Experiența cu Koko a demonstrat nu numai că specia sa este dotată cu o mare inteligență dar și ca ea are o lume emoțională foarte bogată. Și că animalele sunt capabile să elaboreze judecăți raționale și morale. Acest caz demonstrează ceea ce mulți simt de mult timp: animalele și oamenii sunt frați și surori, și au mai multe similitudini decât diferențe.

https://youtu.be/GorgFtCqPEs

 

 

De ce Este Câinele Cel mai Bun Prieten al Omului

Câinele este cel mai bun prieten al omului. Da, dar de ce?

Prietenie necondiționată, fidelitate în orice situație și aptitudini excepționale de a sesiza emoțiile stăpânului. Câinele este pur si simplu cel mai bun prieten al omului. Da, dar de ce? Se pare că răspunsul se regăsește într-o regiune a creierului care se regăsește atât la om și la cel mai fidel însoțitor al său.

Câinii și oamenii sunt apropiați de mii de ani. Există aici o puternică legătură iar nivelul la care aceste simpatice animale au ajuns să înțeleagă emoțiile umane poate fi uneori tulburător. De unde vine această prietenie și această devoțiune fără margini a câinelui pentru om (și invers)?

Potrivit concluziilor unui studiu desfășurat în Ungaria și publicat în revista Current Biology acest lucru s-ar explica prin faptul că oamenii și câinii împart o aceeași regiune a creierului dedicată vocii și recunoașterii emoțiilor transmise.

Această particularitate își găsește originea în timp chiar înainte de stăpânirea agriculturii și este o excepție pentru un animal domesticit de om. Dacă existau din acele timpuri puncte comune evidente (ca faptul de a fi două specii sociale trâind în aceleași locuri și vânând mai mult sau mai puțin aceleași specii), asta nu explică forța legăturii care animă aceste două specii.

Astfel, pentru cercetătorii de la Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta, punctele comune existau în egală măsură în creier, oameni și câini împărțind o aceeași regiune determinantă.

Pentru studiul lor, cercetătorii s-au focalizat pe răspunsul cerebral la voce – a oamenilor sau a câinilor – cât și la reacția la emoția conținută în sunet. După ce au dresat unsprezece câini să stea nemișcați cu o cască pe urechi, aceștia au fost plasați într-un IRM (imagistică prin rezonanță magnetică) la fel ca cei 22 de oameni care au urmat același proces. Trebuiau să asculte o serie de 200 sunete diferite, ce conțineau secvențe de râs sau lătrat vesel cât și plânsete sau scâncete imploratoare. În acest timp a fost măsurată activitatea cerebrală a fiecărui participant.

Cercetătorii au observat atunci că în zona dorsală a creierului, o regiune similară se activa la auzul acestor sunete. De asemenea ei au remarcat că există o similitudine în maniera de a trata vocea cuprinsă de emoție. De exemplu zona apropiată de cortexul auditv primar se activează într-un mod mai semnificativ în caz de bucurie decât în cazul tristeții.

Pentru cercetători aceste rezultate au dezvăluit că această funcție cerebrală ar fi fost prezentă la ultimul strămoș comun al celor două specii, acum aproximativ 100 milioane de ani. Dar asta sugerează, de asemenea, că alte  animale cu care omul împarte acest strămoș comun ar putea dispune de această funcție cerebrală.

Păsările Piromane

În Australia, anumite păsări de pradă declanșează intenționat incendii. Acestea nu ezita să dea foc tufișurilor – sau să propage un foc deja izbucnit – pentru a-și prinde mai ușor prada.

Este foarte cald în Australia în acest moment. Un val de căldură brutală antrenează numeroase incendii de vegetație  și pentru a agrava lucrurile, autoritățile trebuie să facă față și unei vechi rase de piromani zburători.

Observații realizate în Australia sugerează de fapt că anumite păsări de pradă – pe care unii le-au redenumit deja dragoni în miniatură – propagă voluntar incendiile pentru a scoate din ascunzători prăzile lor preferate.

Aceste păsări de pradă – gaia brună(Milvus migrans), gaia fluierar(Haliastur Sphenurus) și șoimul(Falco berigor), capul răutăților – au fost observate de către populația locală propagând intenționat focul. Păsările au fost observate cum înhață bețe aprinse cu ajutorul ghearelor și al ciocului lansându-le apoi în mijlocul ierbii uscate. Aceasta ia repede foc și astfel incendiul se întinde rapid.

Șopârle, insecte și rozătoare amețite – uneori deja arse – ies atunci din ascunzătorile lor pentru a scăpa de flăcări. Păsările, postate cu sutele de-a lungul acestor fronturi de foc, nu au decât să se servească.

Aceste observații își au originea într-un pasaj al autobiografiei doctorului și activistului Philip Waipuldanya Roberts, în 1964: ”Am văzut un șoim strângând un băț fumegând în gheare și depozitându-l într-o nouă parcelă de iarbă uscată la o distanță de un kilometru și jumătate”, exlica el ”apoi aștepta cu comarazii săi exodul nebunesc al rozătoarelor și a reptilelor arse și speriate”.

Până acum nimeni nu a fotografiat sau filmat aceste păsări în timp ce se dedau acestei practici dar povestirile aborigene menționează și ele acest lucru din timpuri străvechi.

Nu descoperim nimic”, declară la National Geographic Mark Bonta, unul din geografii echipei de la Penn State Altoona (Statele Unite). ”Cea mai mare parte a datelor cu care lucrăm ne-au fost furnizate de locuitorii autohtoni…Ei cunosc probabil aceste lucruri de 40000 de ani sau mai mult”.

Rămâne acum să știm dacă păsările strâng accidental sau voluntar aceste bețigașe fumegânde pentru a răspândi focul. ”Cred totuși că pasările sunt destul de inteligente pentru a declanșa voluntar incendii aruncând acești tăciuni deasupra ierbii uscate, am văzut deja aceste păsări strângând firimituri și depozitându-le la marginea iazurilor pentru a atrage peștii”, notează Steve Debus, ornitolog și expert în păsări de pradă la Universitatea New England.

Cimitirele Virtuale

Hong Kong: apriția primelor cimitire în realitate virtuală

În acest oraș asiatic unde densitatea populației este printre cele mai ridicate din lume, o curiozitate bazată pe realitatea virtuală tocmai a apărut. Este de acump posibil sa ne reculegem și să ne rugăm la mormântul apropiaților într-un cimitir virtual.

Dacă vom consulta o hartă este posibil să ne dăm seama că teritoriul Hong Kong-ului, deși foarte bine marcat, nu este caracterizat doar de mediul urban. Totuși densitatea medie este foarte mare: în jur de 6500 locuitori pe kilometrul pătrat pentru un total ce atinge 8 milioane de locuitori.

Acest oraș deține de asemenea un record, acela deținut de cartierul Mong Kok (Kowloon) unde densitatea populației este cea mai ridicată din lume: 130.000 de locuitori pe kilometru pătrat!

În acest context, nu există foarte multe cimitire și nevoia lor se simte. Societatea chineză iVeneration aduce o soluție complet insolită având meritul că asociază ecologia, tradiția și tehnologia: cimitirele în realitate virtuală.

Mai precis este vorba de a propune clienților de a-și stabili piatra funerară oriunde într-o lume virtuală reprezentând Hong Kong-ul. Bine ați venit în era mormintelor 1.0

Anthony Yau, șef al societății iVeneration, ține să păstreze și să perpetueze latura tradițională și respectul străbunilor, foarte importante pentru localnicii ce urmează perceptele Confucianismului:

”Trebuie să educăm următoarea generație în respectul pietății filiale, indiferent cum, atât timp cât acest lucru vine din inimă. Ne gândim că următoarea generație este cea care va fi cea mai înclinată să ne utilizeze serviciile pentru părinții lor.” Argument de nerefuzat.

În timp ce autoritățile locale încurajează înmormântările ”verzi” cum ar fi incinerarea, ce nu necesită loc în cimitir și deci nici noi construcții, această inițiativă pare mai degrabă apreciată.

Trebuie de asemenea să știm că un loc în cimitir are un preț exorbitant, în jur de 175.000 dolari. În sfârșit, per ansamblu, vorbim totuși de un oraș care are destule dificultăți în a-i adăposti decent și pe cei vii.

Surprinzătoare Cultură Moso sau Regatul Femeilor

Ați auzit despre Regatul femeilor? (surprinzătoarea cultură Moso)

Un ținut îndepărtat pe crestele Himalayei, aproapre de Tibet, în sud-estul Chinei. Un loc în care femeile au decis să nu se mărite niciodată, dar au copii și tați responsabili…Aceasta este etnia Moso.

Moso sunt o cultură matriarhală cunoscută de puțin timp, și asta datorită în special canadianului John Lomgard, co-fondator al Mosuo Cultural Development Association, asociație al cărei scop este să finanțeze diverse proiecte petru a prezerva această etnie și cultura ei intersantă. Asociația îi ajută, atât material cât și cultural, respectând întotdeauna deciziile populației Moso.

 

Cultura etniei Moso

Etnia Moso se compune din destul de  puțini locuitori  ce trăiesc aproape de frontiera Tibetului, având propria lor cultura, diferită de restul lumii. Și cel mai important este că modul lor de viață îi face pe Moso cu adevărat fericiți.

În cultura Moso nu există noțiunea de căsătorie. Femeile decid să rămână singure toată viața in casa părinților lor, alături de copiii lor. Ele sunt cele care decid când și cu cine vor să aibă o relație sexuală.

Partenerul ales trebuie, atunci când este chemat, să vină in camerele lor noaptea, când toată lumea doarme, și asta doar escaladând fereastra.

Din aceste nopți de dragoste se nasc copiii. Această formă de uniune este cunoscută sub forma de ”mariaj ambulant”. Partenerii nu trăiesc niciodată împreună și nu împart locuința.

 

Dar…cum știe un bărbat Moso că se poate cățăra la fereastra unei femei?

Totul începe în cadrul balurilor sau a evenimentelor populare. Dacă un bărbat place unei femei Moso ea îi gâdilă palma cu degetul index. Bărbatul trebuie atunci să îi ofere centura sa.

Dacă ea este interesată va plasa această centură la fereastră pentru a-i indica că este invitat să petreacă noaptea cu ea. Se mai întâmpla și ca femeile să vorbească direct cu bărbații.

Contrar a ceea ce am putea crede, Moso nu sunt de loc eliberați de responsabilități. Ei au doar libertatea de a înțelege că un cuplu nu durează întotdeauna toată viața, deși unele din aceste ”mariaje ambulante” rezistă uneori numeroși ani dacă nu chiar decenii, fară ca nici unul nici celălalt să aibă alți parteneri.

 

Copiii Moso

Cât despre copii, aceștia trăiesc împreună cu mamele lor în locuința familială unde coabitează cu restul familiei.

Băieții împart camerele în timp ce femeile au propriile lor camere pentru a-și putea controla activitățile sexuale.

Aceste relații nu pot avea loc decât în camerele femeilor și trebuie să se desfășoare discret, chiar dacă în timpul zilei ele pot flirta, ținându-se de  mână  cu partenerul, de exemplu.

Dacă tatăl dorește de asemenea să se ocupe de educația copiilor (lucru rar), el trebuie să se prezinte la domiciliul familial și să facă cadouri mamelor. Dacă ele acceptă, tatăl este integrat în familie ca ”membru onorific”, cu dreptul de a face vizite copiilor și de a rămânde, când dorește acest lucru.

În cultura Moso, băieții familiei sunt responsabili de mici de partea feminină a familiei. Este rolul pe care trebuie să-l îndeplinească cu o mare responsabilitate.

Un alt aspect interesant al acestei culturi este legat de faptul  că copiilor li se explică de la cea mai fragedă vârstă că nu trebuie să se aștepte să întâlnească persoana ideală cu care să rămână toată viața. Este un mod de a evita decepțiile amoroase și emoționale viitoare.

În principiu, atunci când un cuplu Moso decide să se separe, nu există nici un conflict sau impact emoțional asupra copilului, nici discuții despre repartizarea bunurilor, pentru că nu au existat niciodată bunuri comune.

Deși ne poate părea ciudată, această cultură funcționează de numeroși ani. Pe de altă parte, cei care migrează în orașe pentru a găsi de muncă se conformează căsătoriei occidentale. Cultura Moso nu funcționează decât acolo, în acel loc îndepărtat din crestele Himalayei.

Ce credeți despre asta?