Gândurile Catastrofice sau Teama de A Trăi

 

Anumite persoane care dezvoltă gânduri catastofice au tendința de a vedea în orice eveniment consecințe înspăimântătoare. Dacă au o durere de burtă, le este frică să meargă la doctor pentru că suspectează o durere malignă. Dacă aprind un foc pe câmp, în capul lor va apărea imaginea unei arsuri de gradul trei, datorate neglijenței. Când urcă într-un avion, li se derulează imediat în minte imagini despre o prăbușire iminentă.

Prin natura noastră avem tendința de a reacționa cu o anumită doză de teamă sau îngrijorare în fața noutății și a incertitudinii. Totuși, pentru anumite persoane, acest mic cumul de temeri se transformă într-o catastrofă fără limite, care le asediază și face din existența lor un veritabil infern.

”Soarele strălucește peste tot, însă unii nu văd decât umbrele lor”

   -Arthur Helps-

Persoanele care au gânduri catastrofale sunt asediate de grele presentimente. Firul raționamentului lor se construiește în general plecând de la postulatul ”Și dacă…”.

De aceea mintea lor este totdeauna invadată de întrebări ca ”Și dacă iau autobuzul și acesta are un accident?”…”Și dacă îmi expun ideile și toată lumea își bate joc de mine?”…”Și dacă traversând strada îmi dau seama că o mașină trece cu toată viteza?”….Aceste persoane își imaginează întotdeauna cea mai rea dintre toate posibilitățile ce pot apărea.

 

Natura gândurilor catastrofice

Gândurile catastrofice nu sunt o problemă independentă; în general, ele sunt asociate cu stări de anxietate și/sau de depresie mult mai profunde. Persoanele care prezintă un grad înalt de anxietate gândesc, de exemplu, că vor suferi un infarct atunci când ritmul lor cardiac crește.

Cei ce suferă de depresie se vizualizează pe ei însuși în situații de abandon și de respingere, trăind sub un pod, cerând de pomană pe stradă sau murind singuri într-un spital al milei.

Avem cu toții gânduri catastrofie câteodată, însă ceea ce face din ele un simptom important este regularitatea acestor raționamente și caracteristica lor de obstinație.

Desigur, putem să mergem la grădina zoologică și să fim atacați de un leu fioros dar probabilitățile ca acest lucru să se întâmple sunt infime. Putem, de asemenea, să fim loviți de o mașină, însă există infinit mult mai multe persoane cărora nu li s-a întâmplat nicioadată un asemenea gen de accident. Pentru persoanele care au aceste gânduri catastrofale această probabilitate infimă capătă proporții enorme.

La aceste persoane se produce o deformare a gândirii în care nu se ține cont de obiectivitatea șansei de a se produce un eveniment ci de informația subiectivă a posibilității apariției pericolului. Cu alte cuvinte, ideea acestor riscuri absurde este atât de prezentă în mintea persoanei afectate încât aceasta sfârșește prin a avea senzația că apariția acestor riscuri este foarte probabilă.

În afara unei predispoziții naturale și alți factori influențeză asupra supraestimării acestei posibilități, cum ar fi anturajul sau chiar media. În creierul uman un gând recurent influențează chiar modul în care se conectează neuronii. Cu cât ne gândim la acel lucru cu atât acea idee va rămâne mai ancorată în mintea noastră. Este ceea ce se întâmplă în cazul gândurilor catastrofale: se repetă atât de mult încăt rămân imprimate. Și pentru că rămân imprimate, ele se repetă constant, chiar dacă este evident că nu este decât o auto-înșelăciune.

 

Catastrofele și teama de a trăi

Cu toții trecem, într-un moment sau altul al vieții noastre, printr-o situație pe care o considerăm catastrofică. Mai devreme sau mai târziu cu toții vom fi confruntați cu moartea unei ființe dragi, cu probleme de sănătate sau cu incertitudinea da a nu ști ce să facem, după o schimbare radicală în viața noastră. Însă, dacă acestea situații ar fi constante, nu am putea să le suportăm.

Ceea ce persoanele asediate de aceste gâduri catastrofale nu înțeleg este că aceste situații sunt susceptibile de a fi tratate și depășite. În fond, ce le face teamă, este faptul de a rămâne într-o situație de extremă vulnerabilitate: situații în fața cărora nu pot reacționa, sau care le lasă, literalmente, paralizate și incapabile de a face cel mai mic gest.

În final, aceasta înseamnă să ignorăm un lucru: putem conta pe acțiuni ce ne pot oferi un răspuns în fața oricărei situații, oricât de dificilă ar fi. Ceea ce ascund persoanele care au gânduri catastrofale este cu siguranță o copilărie dificilă. De la cea mai fragedă vârstă li s-a inoculat faptul că lumea este ostilă și că pericolele nu sunt niciodată prea îndepărtate. Când erau mici, cu siguranță nu știau de unde urma să apară o situație riscantă, și prin urmare, ele și-au construit un mecanism de gândire peste măsură de defensiv.

În fața acestui tip de gânduri este bine să facem o pauză și să ne luăm timp pentru a le evalua și a le trece printr-un ”filtru al realității”. În plus, nu ne vom mai gândi la posibilele răspunsuri pe care le putem da în fața pericolelor dacă incepem prin prevenție.

Anuptafobia: Teama Patologică De a nu-ți Găsi Perechea

 

După o cină cu mai mulți prieteni am făcut o constatare tristă dar incontestabilă: reuniunile noastre au încetat să mai fie amuzante. Femei singure, femei măritate, mame; eram incapabile să avem o conversație amuzantă și profundă asupra unui subiect care să nu aibă legătură cu faptul de a găsi pe cineva și de a avea copii. Eram incapabile să planificăm o întâlnire unde să profităm doar de simpla noastră companie. Și asta nu este o situație izolată. Dintr-o dată, femei pe care le-am considerat întotdeauna ca fiind ingenioase, amuzante și independente nu par a avea alt interes decât acela de a se ”stabiliza”. Acest lucru, totuși, nu ar trebui să pună probleme, cu excepția faptului când, a găsi un partener nu mai este o dorință ci o obsesie și o obligație.

 

Originea anuptafobiei

Presiunea de ”a găsi pe cineva” este unul din lucrurile cele mai ușor de înțeles în lumea în care trăim: totul este organizat pentru a atrage dorința de a găsi un partener și de a avea copii. Astfel, în mod tradițional, succesul a fost asociat într-o anumită manieră cu faptul de a găsi un companion și de a avea descendenți cu acesta.

Chiar dacă multe persoane nu resimt această nevoie la început, ele pot să o dezvolte: ajungând la o anumită vârstă, plăcerea petrecerii timpului liber are tendința de a se reduce drastic. Mulți dintre prieteni și apropiați și-au găsit un partener și timpul de care aceștia dispun pentru a se mai amuza sau discuta cu prietenii est net inferior.

Dacă nevoia de a fi într-un cuplu este resimțită la ambele sexe, aceasta pare mai intensă la femei și la persoanele ce depășesc 30 de ani, mai ales când această nevoie devine patologică. Aluziile la ceasul biologic nu fac decât să accentueze această senzație de epuizare, mai ales la persoanele care se simt deja vulnerabile și care își pun întrebări asupra celibatului.

Procesul de a găsi un partener poate fi amuzant și se poate desfășura într-o manieră naturală sau poate fi întortocheat și angoasant.

Există persoane care își trăiesc celibatul nu ca pe un mijloc de a găsi un partener ci ca pe o stare completă. Nu din cauză că ele doresc să fie singure sau în cuplu ci pentru că doresc să fie liniștite și să ducă o viață în care emoțiile pozitive să fie preponderente. A fi într-un cuplu este un factor pozitiv suplimentar care adaugă un element de intimitate, tandrețe și companie dar care nu este indispensabil pentru a te simți bine.

Totuși, alte persoane cred că celibatul est ceva ”anti-natural” și care le limitează social, ceea ce le face mai vulnerabile și mai expuse experiențelor negative. Acestea sunt persoane care au interiorizat ca pe niște ordine ”recomandările” sociale făcute de apropiați și prienteni. Ele simt că celibatul este un eșec social, dovada prezenței unei probleme, oricare ar fi aceasta.

 

Comportamentul persoanelor ce suferă de anuptafobie

Comportamentul persoanelor ce suferă de anuptafobie răspunde unui model de anxietate și de obsesie față de ideea de a avea un partener. Persoanele cele mai apropiate  bolnavului sunt de obicei cele ce suferă cel mai mult din cauza acestei obsesii, căci orice propunere sau încercare de petrecere a timpului liber nu va fi niciodată satisfăcătoare dacă nu are ca scop găsirea unui partener.

Persoanele ce suferă de acest sindrom au o gravă problemă de stimă de sine, favorizată probabil de rupturile traumatizante din trecut, de experiențele de respingere sau de abandon din partea anumitor persoane importante din copilărie sau adolescență.

În prezent, au putut fi determinate caracteristicile care creionează portretul unei persoane anuptafobice:

Victimizarea excesivă în timpul celibatului.

Promiscuitate și comportamente limită.

Împărțirea persoanelor din anturaj în ”persoane celibatare sau în cuplu”. Uneori persoanele anuptafobice pot utiliza un limbaj agresiv ce îi poate răni ce cei din anturajul lor.

Pun la îndoială relațiile sentimentale ale altora, mai ales ale celor care nu sunt caracterizați de ”angajament” și le consideră ca  relații ”imature sau vide”.

Au tendința de a face conexiuni între toate relațiile lor, de a le confunda, fără a acorda importanță caracteristicilor fiecăreia. Își însușesc gusturile și opiniile partenerului actual de teama unui noi abandon.

Înțeleg căsătoria și copiii ca pe o suprafață stabilă și sigură: un loc echilibrat prin angajamentul pe termen lung al partenerului și nu ca pe un proiect de viață plin de sens.

Incapacitatea de a profita de activități fără compania unui partener.

Odată ce sunt în cuplu, aceste persoane depun multă energia în a se lăuda cu fericirea de cuplu în fața celorlalți.

Trebuie să înțelegem anuptafobia ca pe o teamă irațională, după cum o indică sufixul. Astfel, comportamentul unei persoane anuptafobice este adesea destul de pronunțat și bătător la ochi în comparație cu simpla dorință și căutarea unui soț.

Această tendință provoacă mai multă durere și disconfort decât am putea crede, într-o largă masă a populației, care simte că faptul de a fi în cuplu este singurul mijloc ”valid” de integrare, ceea ce duce la o căutare perpetuă și infructuoasă. A avea impresia că nu ești decât o jumătate și nu o ființă întreagă, a căuta pe cineva pentru a alcătui o pereche și nu pentru a fi mai fericit nu este totuși cea mai bună cale de urmat.

Cele Cinci Chei ale Psihologiei Japoneze

 

Psihologia japoneză își găsește originile într-un tip foarte deosebit de psihologie a vieții. Ea consistă în a raționaliza emoțiile și în a le canaliza într-o manieră spirituală. De altfel, japonezii au o înaltă considerație pentru membrii familiei lor, pentru comunitatea din care fac parte și pentru grija  imaginii ”de sine”, în care respectul pentru celălalt este maxim iar încrederea în grup este un atu și un avantaj în viața cotidiană.

Deși cultura japoneză este interesantă și îndepărtată, suntem cu toții de acord să spunem că, în fond, ea are aceleași preocupări existențiale ca și noi. Problemele financiare, matrimoniale, stresul muncii, presiunea studiilor și crizele personale sunt provocări cotidiene pe care psihologia japoneză încearcă să le gestioneze cu ajutorul unei apropieri analitice; acolo unde personalități ca Hayao Kawai se disting ca referințe clinice dintre cele mai pertinente.

Psihologia japoneză poate părea la prima vedere foarte diferită de psihologia orientală. Totuși, cele două au numeroase puncte în comun, abordări similare bazate pe principiile psihologiei orientale sau ale budismului care formează o abordare bazată pe dezvoltarea personală și rezistență”.

De altfel, un fapt este adesea comentat în ceea ce privește Japonia: această țară prezintă un procent de sinucideri foarte important, unul din cele mai ridicate din lume. Cu toate acestea este adevărat că țările nordice sunt astăzi cele care se află în capul acestei liste, din 2006 sinuciderile din rândul populației japoneze scăzând semnificativ.

Factori ca șomajul sau presiunea locului de muncă sunt elementele care au apăsat cel mai mult asupra populației japoneze, din acest punct de vedere. Guvernul a investit considerabil însă în domeniul tratamentelor psihologice și a prevenției suicidului, tendință care tinde a se concentra în marii poli economici ca Tokyo, care sunt departe de echilibrul și satisfacția vitală de care japonezii dispun, de exemplu, în zonele cele mai rurale.

 

Cele cinci chei ale psihologiei japoneze

Grație lucrărilor ca ”Psihologia socială a lumii moderne din Japonia” de Munesuke Mita, putem observa, din punctul nostru de vedere occidental, numeroasele abordări ce hrănesc această cultură.

Pentru a înțelege în profunzime filozofia  de viață și dinamicile care compun psihologia japoneză, ne-ar fi util să înțelegem cinci indicii foarte specifice asupra modului în care japonezii își gestionează emoțiile, relațiile sau care sunt strategiile folosite în general de psihologi pentru promovarea confortului mental.

Lumea emoțională: tateme și honne

Japonezii sunt foarte promți în a-și raționaliza emoțiile și, în maniera lor de a le exprima, sunt în general destul de rezervați și uneori chiar ermetici.

Astfel, este interesat de știut că ei își gestionează lumea emoțională în funcție de contextul în care se găsesc. Tateme, de exemplu, se referă la comportamentul în public, acolo unde rezerva trebuie să fie maximă, unde respectul, echilibrul și moderația sunt scoase în evidență.

Honne se referă la emoțiile pe care fiecare persoană le poate avea în privat, acasă. Este vorba aici de un punct de vedere spiritual. Psihologia japoneză își găsește originile în budism și taoism, acolo unde fiecare trebuie să-și găsească propriul drum și propria cale de vindecare.

 Încrederea în grup

Japonia este o societate ce dispunde de un concept de comunitate și de coeziune socială foarte puternice. Respectul familiei cât și respectul comunității sunt puternic valorizate, ceea ce se traduce prin căutarea sistematică a binelui comun și nu a beneficiului individual. De exemplu, orice persoană care are gripă nu va ezita să iasă cu o mască, pentru a evita transmiterea bolii celorlalte persoane.

Ei se identifică cu grupul, există un ”eu” social foarte solid, foarte definit și, în fond, acest lucru le-a fost foarte util pentru a face față catastrofelor, ca cea survenită în 2011 – tsunami și cutremurul de pământ care a devastat o mare parte a prefecturii Fukushima.

 Arugama, acceptarea lucrurilor așa cum sunt ele.

Acceptarea este un concept adânc ancorat în psihologia japoneză. Acceptarea nu este totuși mereu sinonimă cu abandonul sau cu resemnarea. Japonezii știu că fiecare material sau substanță caracterizată de rezistență sfârșește întotdeauna prin a se sparge, a se fisura sau a se rupe în două.  Cine nu acceptă și rezista nu curge, nu se adaptează, nu supraviețuiește.

Arugama este esența schimbării care se produce după acceptare, după asumarea faptului că lucrurile sunt cum sunt și că nu există altă alegere decât de a continua să mergi înainte.

 

Atenția

Așa numita ”terapie Morita” este foarte comună în psihologia japoneză, un tip de strategie psihologică bazată pe atenția centrată asupra sinelui. Este vorba de un lucru care ne spune tuturor ceva (ea este foarte similară terapiei raționale și emoționale a lui Albert Ellis) dar pe care cultura orientală o practică totuși de numeroși ani. Una din principalele caracteristici ale acestui tip de terapie este faptul de a fi conștienți de propriile noastre experiențe interne, de suferință, de frustrare, de teamă, de anxietate, etc.

Astfel, odată ce persoana este în contact cu realitatea lui personală, terapeutul recomandă în general patru strategii pentru favorizarea restabilirii: repaosul absolut, meditația, o nutriție adecvată și o pregătire graduală pentru viața cotidiană.

 Reflecția la propriile noastre istorii, legându-le de natură

Acest tip de abordare este foarte interesantă. Nevoia de a practica introspecția este în general transmisă oamenilor în psihologia japoneză. Ei trebuie să fie capabili să vadă în perspectivă propriile lor istorii, tot ceea ce au trăit, ce au suferit, descoperit și apreciat. Ei sunt invitați să-și vadă istoria persoanală ca pe un eveniment care se produce și în natură.

Creștem și murim toți, traversăm toți perioade care lasă urme profunde asemănătoare celor pe care le au arborii pe trunchiuri. În plus, fiecare dintre noi se poate dezvolta în ciuda situațiilor potrivnice, hrănindu-și rădăcinile pentru a deveni o ființă mai puternică.

Viața este un flux constant, ca un rău care nu se oprește niciodată, ca vântul care mișcă frunzele și suprafața oceanelor…Departe de a ne simți victimele destinului, putem fi ca natura, întotdeauna gata să ne reînnoim, pentru a putea germina….

Pentru a concluziona, după cum am putut constata, psihologia japoneză nu este atât de necunoscută pe cum ar putea părea. Un mare număr din apropiații noștri se hrănesc cu aceste principii de dezvoltare personală și se inspiră pentru viața cotidiană….A le aplica, dacă dorim, ne poate fi, de asemenea, foarte util.

Secretul Longevității

Celibatul, secretul longevității, potrivit unei femei în vârstă de 116 ani

Observăm adesea că celibatul este privit ca o formă de eșec sentimental și prin urmare ca un dezastru vital.

Chiar dacă este un pic dur, este chiar așa: societatea noastră pedepsește oamenii care sunt celibatari. Și iată o dovadă: nu există produse comerciale destinate persoanelor care decid să ia calea celibatului.

Găsim sute de oferte de călătorii de vis pentru cupluri, promoții pentru o cină în doi, cadouri perfecte pentru cupluri. Ori, nu s-a văzut până acum nici un produs care să facă apologia celibatului.

Pentru că a fi celibatar este adesea o decizie. Chiar dacă asta poate părea nebunesc pentru foarte mulți, este adevărat că nu este scopul tuturor oamenilor de a fi într-un cuplu. De fapt, celibatul poate conduce la o stare de mulțumire și de libertate la fel de sănătoasă și dezirabilă ca și o relație de cuplu.

 

A trăi fără să aștepți, a trăi celibatul

Nu avem obligația de a fi disponibili pentru o relație afectivă și, potrivit Emmei Morano, aceasta ar fi cheia longevității sale.

Această persoană a deținut titlul de cea mai bătrână persoană din lume, atunci când a atins vârsta de 116 ani.

Când New York Times a întrebat-o care este secretul longevității sale, răspunsul ei a lăsat multă lume cu gura căscată: secretul longevității mele a fost să rămân singură.

Atunci când s-a separat de soțul ei, după o relație nefericită în 1938, Emma Morano a decis că nu mai voia să fie dominată de nimeni și că avea în ea tot de ceea ce avea într-adevăr nevoie.

Această femeie și-a planificat viața așa cum dorea cu adevărat, fără să țină seama de ceea ce societatea aștepta de la ea ca și femeie.

Totuși, după cum o afirmă gerontologii, nu există un secret care să garanteze longevitatea.

De fapt dacă veți vorbi cu 100 de centenari veți auzi 100 de povești diferite. Faptul de a trăi mai mult sau mai mult timp este în mare parte determinat de factorul genetic.

 

Elixirul tinereții: să nu te plângi că îmbătrânești și să trăiești așa cum vrei

Fericirea și confortul emoțional trebuie să emane din fiecare dintre noi și din deciziile pe care le luăm ce au legătură cu viața noastră afectivă.

Când cineva decide să fie singur, decide de asemenea să fie curajos și tolerant, căci va întâlni pe drum o grămadă de păreri și de credințe diferite.

După cum am mai spus, societatea pedepsește celibatul și reduce anumite posibilități. De exemplu, este mai dificil ca o bancă să vă acorde un credit dacă nu sunteți însurat.

Exemple ca acesta nu lipsesc deloc și devin pumnale invizibile care ne trimit un mesaj clar: ”nu este bine să fii celibatar”.

Atunci, celibatul încetează să mai fie o stare sau o decizie personală pentru a deveni o afacere socială care ne cataloghează și ne marginalizează. ”E ceva în neregulă la tine”, ”Trebuie să-ți găsești o prietenă/un prieten”, ”Nu mă miră că nu ești cu nimeni”.

Aceste înțepături ”subtile” pot sfârși prin a ne răni și, din această cauză, să ne facă să credem că vrem totuși să fim în cuplu cu cineva pe care nu-l iubim cu adevărat sau că ne dorim să trăim într-un mod diferit de cel pe care-l vrem într-adevăr.

Într-un anumit fel, cultura socială încearcă să ”tenteze celibatarii” pentru a găsi un companion și astfel să aibă o viață împlinită.

Dar din contră, celibatul ar trebui să fie întotdeauna o alegere personală însoțită și de alte alegeri care ne-ar permite să explorăm o lume nouă și diferită de aceea pe care o credem ca fiind norma.

În mod ideal, ar trebui să fim toți liberi să spunem ceea ce ne leagă de viață și ceea ce vrem să facem fără să acordăm atenție presiunii sociale care ne spune că celibatul nu este o alegere bună.

Există oameni ca Emma, care decid să fie fericiți rămânând singuri și care nu vor să fie căutați și nu asteaptă ca cineva să vină și să-i smulgă din această stare.

A decide să trăiești singur nu este sinonimul unei boli, ci al libertății și autonomiei, pentru a-ți conduce propria viață afectivă în modul pe care-l dorești.

Trei Tulburări Neorologice Curioase și Interesante

 

Creierul este o structură organică complexă care ne guverează în mare parte comportamentul dar este și locul în care își au sediul gândurile și emoțiile noastre. Investigarea substratului biologic al creierului este esențială pentru a înțelege funcționarea percepției. Totuși, complexitatea lui, asociată cu dificultățile metodologice complică în mare măsură explorarea sistemului nervos. Un mod de a afla mai multe despre functionarea lui este studierea tulburărilor neurologice.

În mod normal, o daună în structurile sistemului nervos are o consecință, mai mult sau mai puțin gravă, asupra comportamentului nostru. Dacă asociem aceste consecințe zonelor vătămate putem localiza o multitudinde de funcții și procese. Deși este necesară luarea anumitor precauții, în măsura în care persoanele ce suferă de tulburări neurologice prezintă condiții speciale ce pot contamina concluziile care rezultă. Găsim aceste exemple la subiecții ce au afectate mai multe zone ale creierului sau care iau medicamente ce prezintă numeroase efecte secundare.

Vom vorbi în acest articol despre trei tulburări neurologice care, într-o anumită măsură, par incredibile. Ele ne vor ajuta să înțelegem în ce măsură fiecare din procesele noastre cognitive este legat de un substrat biologic. Vom explica aici vederea oarbă, neglijența spațială unilaterală și emisferele despărțite.

 

Vederea oarbă

Imaginați-vă că sunteți în prezența unei persoane care a avut recent un accident. Știm, printre altele, că această persoană a suferit leziuni cerebrale ca urmare a acestui accident.

Ea ne informează apoi că nu vede absolut nimic, că și-a pierdut vederea. Dar totuși constatăm un lucru straniu – ochii ei ne urmăresc – ceea ce ne împinge deci să aflăm ce se întâmplă de fapt. Atunci când îi cerem să prindă un obiect, ea întinde mâna către obiect și îl apucă ca și cum l-ar vedea. Și nu numai asta, dacă insistăm ca ea să ghicească numerele afișate pe un ecran, ea  va ajunge să le ghicească cu o precizie mult mai mare decât dacă ar face acest lucru la întâmplare. Cum este posibil?

După ce am observat comportamentul pacientului, datele indică că acesta vede ce se întâmplă în jurul său dar se comportă ca și cum ar fi orb. Asta înseamnă că ne minte? Răspunsul este nu. Problema rezidă în faptul că subiectul nu este capabil să prelucreze ceea ce vede. El tratează inconștient toți stimulii vizuali dar aceste date nu ajung în conștientul său. Este vorba de una din tulburările neurologice dintre cele mai incredibile pentru că persoanele care îi sunt victime constituie o dovadă vie a faptului că există o prelucrare a informațiilor fără intervenția conștiinței.

 

Neglijența spațială unilaterală

Aceasta este o altă tulburare neurologică legată de deficitul de atenție, după exemplul vederii oarbe. Ea este asociată unei leziuni a cortexului prefrontal drept. Un aspect esențial pentru a înțelege această afecțiune este cunoașterea faptului că cortexul prefrontal stâng este responsabil de procesele de atenție din partea dreaptă a câmpului vizual; în schimb, cortexul prefrontal drept este responsabil de procesele câmpului vizual stâng. Prin urmare, o traumă în CPD va lăsa subiectul fără procese de atenție în câmpul vizual stâng.

Dar care sunt consecințele inerente faptului de a nu fi utilizată decât o parte a câmpului vizual? Acești pacienți vor fi conștienți doar de partea dreaptă a vederii lor. Astfel, se poate observa la aceștia următorul comportament: mănâncă doar jumătatea dreaptă a ceea ce au în farfurie, nu se machiază decât pe jumătatea dreaptă a feței și nu desenează decât partea dreaptă a obiectelor. Lucrul cel mai incredibil legat de această tulburare este că pacienții nu sunt conștienți că au vreo problemă. Ei au impresia că duc o viață normală și coerentă.

De altfel, un alt aspect interesant este că aceasta afectează nu numai câmpul vizual perceput de ochi dar și imaginația. Dacă cerem unui subiect să se plaseze mental în piața catedralei din Milan și să ne descrie scena, el va menționa doar elementele din dreapta. În schimb, dacă-i cerem apoi să se întoarcă, faptul de a dispune de obiecte în stânga sa va face  ca el să fie incapabil să numească obiectele enumerate anterior. Va enumera atunci elementele pe care nu le menționase anterior.

 

Emisferele despărțite

În fine, să ne ocupăm de una dinte cele mai  impresionante tulburări neurologice  – emisferele despărțite. În cazurile severe, este necesar să efectuăm o intervenție chirurgicală numită calosotomie. Această operație consistă în a îndepărta unui subiect corpul calos, care este conexiunea cea mai importantă a creierului între cele două emisfere. Prin urmare aceasta implică o deconectare a cooperării între emisfera stângă și cea dreaptă.

Ca urmare a acestei intervenții, unul dintre cele mai curioase simptome este cel al mâinii străine, în care subiectului i se pare că mâna sa stângă posedă o viață proprie și că nu este capabil să proceseze comportamentul motor al acesteia. Aceasta se întâmplă pentru că zona ce controlează mișcarea voluntară a mâinii stângi este situată în emisfera dreaptă, în timp ce limbajul este situat în stânga.

Observăm în cazul acestei tulburări cum fiecare dintre emisfere exercită un comportament independent. Există numeroase anecdote ale pacienților care susțin acest postulat. De exemplu, un pacient care citea o carte a văzut mâna sa stângă mișcându-se pentru a închide cartea pentru că, în măsura în care emisfera dreaptă nu știe să citească, se plictisea. Într-un alt caz, un pacient încerca să-și lovească partenerul cu mâna stângă în timp ce mâna dreaptă încerca să evite acest lucru.

De ce Iubesc Anumite Persoane Filmele Horror?

De ce iubesc anumite persoane filmele horror?

Cum se face că oamenilor le  poate plăcea să le fie frică? Așa cum a spus Arthur Westermayr, celebru cercetător și psiholog, ”de la începuturile gândirii umane, teama a fost privită cu dispreț”. Dacă această afirmație este adevărată atunci de ce atât de mulți oameni iubesc frica?

Poate că nu există un răspuns veritabil și nu se poate ști cu certitudine de ce atât de multe persoane se bucură atunci când le este frică. Totuși, în acest articol, vom încerca să determinăm originea acestei emoții deosebite, adesea dușman și uneori necesară.

 

Plăcerea fricii controlate

Pentru început putem consulta mărturia sociologului Margee Kerr, care lucrează și într-un parc de atracții numit Casa Terorii în Pittsburgh, Statele Unite. Potrivit ei, secretul, este controlul.

Dar la ce face referire atunci când vorbeste de control? Răspunsul este simplu: cât timp creierul uman trăiește teama într-un mediu lipsit de orice pericol, reacția psihologică poate fi foarte amuzantă, de unde plăcerea pe care o putem resimți în acest gen de situații.

”În viață nu e nimic de care să-ți fie frică; sunt doar lucruri care trebuie înțelese”

   -Marie Curie-

Pe de altă parte, Kerr adaugă că faptul de a face față unei situații ce presupune un mare stres pentru creierul nostru dă naștere unui câștig de încredere în sine cât și unei senzații pozitive de invidiat; un cocktail de emoții care permite creierului să profite de fapte a priori negative.

 

Ce este teama în realitate?

Știm cu adevărat ce este teama? Un curent psihologic comun acceptat explică că este vorba de o serie de emoții legate de un proces psihologic ce semnalează posibile pericole, stres, cât și situații îndeosebi negative.

În realitate este vorba de o serie de sisteme care se activează la nivel psihologic și comportamental într-un sens concret, după ce a fost evaluată cu rapiditate o sitație singulară ca fiind cu potențial de amenințare. La prima vedere, creierul nostru este deja conștient de tipul de frică care se trezește în noi.

Evident, dacă creierul nostru intrepretează tipul de teamă căruia îi facem față ca pe o situație controlată, asta poate fi avantajos pentru noi. Altfel spus, această situație controlată poate fi un film horror, o atracție la un festival, o sărbătoare de Halloween, etc.

Ori, dacă creierul vostru detectează o teamă care nu este asimilată nici unei situații controlate, ca de exemplu moartea unei fiinte dragi, un atac, etc, fiți siguri ca nu veți trage nici un profit din situație și că teama reală și de neocolit va pune stăpânire pe mintea și corpul vostru.

 

A te condiționa să-ți fie frică

Putem condiționa o persoană să-i fie frică? Dacă ne bazăm pe experiența ”Conditionned Emotional Reactions” realizată în 1920 de Rosalie Rayner, putem spune că da.

În cadrul acestei experiențe, cercetătorii au creat o fobie unui copil în vârstă de aproximativ nouă luni. Studiul care a fost publicat descrie pas cu pas procesul prin intermediul căruia au condiționat teama. În epoca prezentă, o asemenea experiență nu ar fi acceptată, căci nu avem dreptul să condiționăm teama la o persoană și cu atât mai mult la o persoană minoră.

Altfel spus, creierele noastre pot fi perfect condiționate să le fie frică în fața unui stimul ce este considerat precursor al unei situații de amenințare. Încă o dată, teama, atunci când se prezintă într-un context controlat, este cu totul plină de satisfacții pentru numeroase persoane.

 

Reacții psihologice în fața fricii

Reacțiile pozitive sau negative pe care le putem avea în fața fricii sunt înțelese plecând de la reacțiile psihologice care se produc în creierul nostru. În fucție de stimulii primiți, putem fi mai mult sau mai puțin capabil de a interpreta sau înțelege această emoție.

În sistemul nostru limbic, la nivelul lobului temporal, se găsește amigdala. Această structură este desemnată să determine dacă este vorba de o ”frică-plăcere” sau de o ”frică-reală”.

În fața unei situații ce provoacă frica putem reacționa în diferite moduri: alergăm, atacăm, țipăm…orice ar fi, corpul nostru va reacționa eliberând adrenalină și crescând nivelul cortizolului și al zahărului în sânge.

Această enormă descărcare în organismul nostru este oare pozitivă? În realitate dacă sunteți într-un mediu controlat și mintea dumneavoastră știe din sursă sigură că nu este vorba de nici un pericol, o senzație de plăcere va parcurge corpul vostru, care va consuma atunci substanțele pe care le-a eliberat fără interferența nici unei amenințări reale.

”Teama, este această mică cameră obscură unde lucrurile negative sunt dezvăluite”

   -Michael Pritchard-

Dacă totul este sub control, plăcerea fricii poate fi un mijloc suplimentar ce vă poate ameliora dispoziția, un mod de a face un capriciu creierului dumneavoastră pentru ca el să dea un banchet cu substanțe agreabile fără ca nimic și nimeni să-l împiedice. Evident, plăcerea este acolo, atât timp cât leul scăpat de la grădina zoologică nu apare în realitate.

Terapii Alternative Periculoase

 

Poate că William Shakespeare avea dreptate atunci când afirma că ”în prietenie și în dragoste, suntem mai fericiți ignoranți decât cunoscători”. Deși această frază poate fi adevărată în anumite contexte, există realități în care ea nu se aplică deloc.

Și este vorba despre domenii legate de sănătatea noastră, atât fizică cât și psihică. Astfel, în aceste cazuri, este întotdeauna preferabil să fim la curent, și cu cât știm mai multe, cu atât mai bine.

Vorbim aici de cunoștințe stiințifice nu de cunoștințe fictive inventate de curente ce pozează în alternative la psihologie, doar într-un scop profitabil.

Falsele alternative pot nu numai să agraveze o boală ci și să o facă și mai rezistentă la tratamentele ulterioare, minând energia și speranța pacientului.

Cu siguranță că tehnicile pe care le aplică un psiholog pregătit, in timpul consultațiilor sale, sunt instrumente care au fost validate de studii în care eficacitatea lor a fost demonstrată. O eficacitate care, dacă nu este perfectă pentru toți, este cu siguranță mai buna decât oricare altă alternativă necunoscută. Este principiul care ar trebui să ghideze orice procedeu clinic, însă din fericire lucrurile nu stau mereu așa.

Psihologia, ca și multe alte câmpuri de cercetare, are parte de o concurență neloială care îi minează prestigiul și care aruncă în confuzie consumatorul.

Primul semn al ignoranței este să presupunem că știm”

   -Baltasar Gracian-

 

Terapii alternative periculoase: terapia ”renașterii”

Julie Ponder și Connell Watkins au stabilit în a lor terapie a ”renașterii” că copiii adoptați ar suferi de sindromul atașamentului. Acest lucru s-ar datora chipurile lipsei lor de legături biologice cu mama. Se consideră că micuțul a fost ”stricat” și că are nevoie de un tratament pentru a-l relega de pântecele maternal al mamei adoptive pentru ca copilul  să poată ”renaște” și legătura să fie astfel restabilită.

Realitatea este că aplicarea acestei ”alternative psihologice” a provocat moartea unui copil de numai 10 ani.

Terapia ”renașterii” implica ”restituirea” copilului abdomenului matern. Pentru asta, torturile psihologice erau barbare. Și nu au avut ca urmare decât moartea tinerei fetițe, strivită sub greutatea a patru adulți ce presau pe corpul ei fragil.

Printre ”frumusețile” acestei terapii barbare se numărau tunsul părului, scuturarea corpului copilului, lovituri de picioare timp de ore întregi sau imobilitatea totală. Toate astea pentru a recrea atmosfera pântecelui matern și a recupera legătura biologică.

Evident, Ponder și Watkins au fost judecați și condamnați la 16 ani de închisoare pentru maltratare infantilă provocatoare de moarte.

Proscesul a durat doar două săptămâni căci fișierele video ale consultațiilor au furnizat suficiente dovezi pentru a demonstra barbaria acestei presupuse terapii alternative.

 

Terapii alternative periculoase: terapia ”psiho-energetică”

O altă terapie alternativă de care trebuie să fugim cât ne țin picioarele este terapia ”pshio-energetică” stabilită de Dr. Weiss

Potrivit acestui doctor, relația armonioasă a corpului și a sufletului cu a patra dimensiune prin intermediului activității holistice permite exploatarea capacităților nelimitate ale spiritului uman.

Utilizând armonizarea corpului și a spiritului cu universul, Dr.Weiss propunea tratamente care includeau masaje vaginale asupra pacientelor, consultații în care pacienții trebuiau să se dezbrace complet și prescrierea de narcotice.

După cum ne putem imagina, pacienții au sfârșit prin a denunța practicile acestui doctor, a cărui diplomă de medic a fost retrasă. În acest timp, denunțătorii au primit un tratament pentru problemele lor precum și pentru cele provocate de Weiss.

 

Terapii alternative periculoase: terapia ”re-trăirii”

Dr. Dicke a creat propria lui teorie pentru a trata abuzul sexual. Potrivit tezelor sale pacientul trebuia să-și aducă aminte maximul de detalii și experiențe îndurate. Astfel, amintirile și fricile sale erau reorientate. El a mers până la a reproduce experiențe traumatice pentru a cunoaște senzațiile de o manieră mai credibilă.

Totuși, realitatea avantajelor acestei terapii era foarte diferită. Pacienții trebuiau să se dezbrace și să simuleze posturi și pozitii provocate de agresorul sexual. Doctorul însuși participa la spectacol.

În final, în fața denunțului părinților unui pacient, Dicke a fost incapabil să explice într-o manieră credibilă eficacitatea terapiei sale. Diploma de psiholog i-a fost retrasă și nici unul dintre pacienții săi nu au observat vreo ameliorare în urma tratementelor sale.

 

Pericolul tratamentelor alternative

Acestea sunt doar trei exemple dintr-o piață înfloritoare de oportuniști plini de imaginație și de creativitate ce oferă speranță persoanelor care au nevoie de sprijin și stabilitate. De aceea inainte de a ne lăsa pe mâinile oricui, este mai bine să avem o viziune critică a posibilităților de tratament ce ni se propun.

”Ignoranța este noaptea spiritului: dar o noapte fără lună și fără stele”

   -Confucius-

 

 

Cel Mai Fericit Om din Lume

Ce îl preocupă pe cel mai fericit om din lume?

Matthieu Ricard este un călugăr budist tibetan implicat în studiul și dezvoltarea efectelor antrenamentului mental asupra creierului, la Universitățile Madison-Wisconsin, Princeton și Berkeley. Oamenii de știință de la Universitatea Wisconsin (SUA) au declarat că Matthieu este omul cel mai fericit din lume (sau cel puțin cel mai fericit din toți cei care au participat la studiu) după ce au analizat activitatea creierului său în timpul unui studiu de 12 ani, care a luat în calcul factori importanți ca meditația sau compasiunea.

Oamenii de știință au studiat  astfel funcționarea creierului cu ajutorul diferitelor tehnici și instrumente, unele clasice iar altele destul de moderne – cum ar fi rezonanța magnetică nucleară (RMN). Aceste proceduri au permis înregistrarea unui nivel ridicat de activitate în cortexul cerebral prefrontal stâng al lui Matthieu, cel care este asociat emoțiilor pozitive.

Repercusiunile rezultatelor acestui studiu au fost atât de mari încât, publicate în 2004 de Academia Națională de Științe a Statelor Unite, au constituit ce-a de-a cincea referință științifică cea mai consultată din istorie.

”Fericirea omului nu este în general atinsă prin mari întâmplări norocoase, ce se pot produce câteodată, ci cu micile lucruri care se produc în fiecare zi”

   -Benjamin Franklin-

 

Comparația este asasinul fericirii

Potrivit celui mai fericit om din lume, factorul cheie care pare că omoară fericirea este obiceiul de a ne compara cu alții. De altfel, călugărul a dezvăluit de asemenea că nu este de acord cu ”titlul” care i-a fost acordat – ”omul cel mai fericit din lume”, pentru că îl consideră absurd.

Așadar, neuroștiințele au dezvăluit ceea ce îl face ”nefericit” pe omul cel mai fericit din lume: a se compara cu alți oameni. El crede că atunci când ne comparăm cu alții nu vedem decât o parte a vieții acestora. În general, atunci când ne comparăm cu alții ne concentrăm doar pe partea pusă în valoare sau de reușită a celorlalți, fără să luăm în considerație faptul că există și alte părți care nu sunt de invidiat.

Atunci când observăm pe cineva care are succes, avem tendința de a ne gândi că persoana respectivă a avut șansă și că a găsit situația propice de care să profite pentru a obține succesul. Însă asistăm foarte rar la procesul și la sacrificiile pe care un asemenea lucru le implică: nu vedem decât rezultatul. Nu vedem ceea ce se întâmplă în culise și nu asistăm la repetiții. Nu apreciem decât spectacolul. Și ca urmare, atunci când ne comparăm cu aceste persoane ne regăsim într-un sentiment de inferioritate care generează insatisfacție.

”Suntem cu toții genii. Dar dacă veți judeca un pește în funcție de capacitatea sa de a se cățăra în copaci el va trăi toate viața gândindu-se că e inutil”

   -Albert Einstein-

 

Fericirea vine odată cu anii

Potrivit unui studiu realizat de Andrew Oswald, profesor de economie și de științe comportamentale la Universitatea Warwick din Regatul Unit, și în care mai mult de 500,000 de persoane distribuite între America și Europa au fost evaluate, fericirea vine odată cu anii.

În aceeași linie, cercetarea a fost dezvoltată într-o manieră similară celei realizate de grupul de oameni de știință a Universității din Wisconsin care a descoperit omul cel mai fericit din lume.

În timp ce tinerii adulți sunt plini de optimism și veselie, lucrurile se complică progresiv, ajungând într-o fază periculoasă, atunci când se ajunge la criza de 40 de ani. Potrivit studiilor unor instituții dintre cele mai serioase din lume, cum ar fi America’s General Social Survey, în timp ce cei mai nefericiți oameni au între 40 și 50 de ani, cei mai fericiți sunt cei în vârsta de 70 de ani.

Și acest lucru nu are mare legătură cu veniturile sau cu sănătatea. Layard arătase că depășindu-se un venit anual de 15,000 dolari pe cap de locuitor (sau echivalentul în putere de cumpărare), creșterea PIB-ului unei țări încetează să mai aibă un impact asupra bunăstării și fericirii. Americanii, spunea el, sunt mai bogați decât danezii (în medie) dar nu sunt la fel de fericiți.

În plus față de variabila vârstei, meditația cotidiană contribuie la fericire, sau cel puțin așa consideră știința. În cercetatarea despre mediție și compasiune a Universității din Wisconsin s-a demonstrat că 20 de minute de meditație cotidiană ajung pentru a crește confortul nostru emoțional.

Scanerele au arătat, în cazul lui Matthieu Ricard, o activitate foarte puternică în timpul meditației în cortexul prefrontal stâng al creierului, prin raport la omologul său drept, ceea ce îi permite să dispună de o capacitate de fericire anormal de ridicată și o predispoziție redusă la negativitate.

Efectul Lacului Wobegon

 

Scriitorul Garrison Keillor a creat un oraș fictiv denumit ”Lacul Wobegon”. Un loc unde, potrivit propriilor sale cuvinte, toate femeile sunt puternice, toți bărbații sunt frumoși și toți copiii sunt deasupra mediei. Această definiție a dat numele unei deviații cognitive cunoscute sub numele de Efectul Lacului Wobegon care consistă în a supraestima capacitățile pozitive și a subestima punctele negative.

Acest fenomen este de asemenea denumit paradoxul optimismului; este vorba de un efect foarte comun. Mai concret, 95% dintre conducători se consideră deasupra tuturor, la fel ca majoritatea studenților. A ne gândi ca suntem deasupra mediei este un fapt foarte comun. Mai exact, noi suntem obișnuiți să judecăm în funcție de meritele , stereotipurile  și  atitudinile noastre inconștiente.

Dacă ni s-ar cere să estimăm nivelul nostru de inteligență prin raport cu restul oamenilor majoritatea dintre noi am spune că ne situăm deasupra mediei. Unii s-ar situa poate mai aproape de aceasta dar foarte puțini ar recunoaște că sunt dedesubt.

Efectul Lac Wobedon este de asemenea legat de superioritatea iluzorie, adică de faptul de a se considera superior altora și de a omite propriile defecte și erori. În acest mod, individul stabilește o falsă superioritate legată de mai multe aspecte ca: inteligența, frumusețea sau comportamentul.

”Mulți dintre noi avansează în viață crezând că este de la sine-înțeles să aibă dreptate în toate privințele: în ceea ce privește convingerile politice și intelectuale, credințele religioase și morale, judecarea celorlalți, modalitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă. Dacă ne oprim un moment pentru a ne gândi la asta, orice persoană ar spune că luăm de-a gata faptul că, într-o manieră inconștientă, suntem foarte aproape de omnișciență.”

   -Kathryn Schulz-

 

Superioritatea iluzorie de a se considera deasupra mediei

Charles Darwin afirma că ”ignoranța naște mai multă încredere decât cunoștere”. Prin urmare, superioritatea iluziorie se remarcă mai ales la persoanele incompetente care au tendința de a-și supraestima capacitățile. Persoane mioape care sunt incapabile de a recunoaște abilitățile și capacitățile celorlalți.

Această auto-păcăleală și problemă de conștientizare cognitivă este de obicei legată de vanitatea ce caracterizează acest tip de persoane; astfel, în plus de a se considera superiori, acești indivizi sunt incapabili să-și recunoască erorile. A accepta că nu știu ceva sau că nu au anumite aptitudini este imposibil pentru acest tip de persoane.

Cel mai interesant lucru legat de această deviație cognitivă este faptul că, cu cât cineva este mai incompetent, cu atât are mai puțin conștiința acestui fapt. Aceasta se observă mai ales în cazul persoanelor care se laudă cu capacitățile lor intelectuale, cu cultura și inteligența lor atunci când de fapt nu prezintă cu adevărat abilități cognitive sau culturale. Și mai rău: ele nu sunt conștiente de acest lucru. Trebuie să știm totuși că sunt dominate de insecuritate chiar dacă nu o arată.

În ciuda acestor lucruri, a avea o viziune favorabilă a propriilor noastre capacități nu este un lucru rău; nu este nici egoism și nici nu înseamnă că suntem ignoranți. Din contră,acest lucru ne ajută. Problema apare atunci când nu știm să fixăm limite și ne credem cei mai buni în toate domeniile, uitând că avem și carențe și că există o grămadă de oameni care poseda calități foarte bune.

”O mare parte din dificultățile pe care lumea le cunoaște sunt datorate faptului că ignoranții sunt complet siguri pe ei și că persoanele inteligente sunt pline de îndoieli”

   -Bertrand Russell-

 

Consecințele efectului Lac Wobegon

Psihologii Justin Krugger și David Dunning de la Universitatea Cornell din New York au remarcat că în general, aceste persoane care erau clar sub medie la nivelul capacităților intelectuale și a cunoștințelor se credeau cele mai inteligente, oricare ar fi fost locul în care se găseau. Nietzsche numea acest grup de persoane bildungsphilisters sau turmele savante. Era vorba despre ignoranți care se laudă cu diplomele și anii lor de experiență.

De fapt patru din studiile cele mai importante asupr efectului Lac Wobegon coincid cu aceste rezultate: un anumit grup de persoane cu capacitați puțin mai joase are tendința de a se considera dotat în mod exagerat, prezentând în plus mari dificultăți în a-și recunoaște propria incompetență.

În mod contrar, persoanele cu un randament puțin mai ridicat se asociază cu o probabilitate a percepției exagerat mai joasă decât randamentul lor real, adică își subestimează aptitudinile. De altfel, dat fiind faptul că se îndoiesc de ele-însele, aceste persoane se arată mai puțin singure și au tendința de a avea îndoieli în fața celorlalți. Ele inspiră deci mai puțină încredere.

Supraestimarea incompetenților și subestimarea persoanelor care oferă un randament mai bun duce, în general, la faptul că sunt evaluați mai bine primii, datorită dozei lor mari de securitate și de încredere. Asta nu înseamnă totuși că există vreun motiv care duce la acest lucru ci doar că unii oameni se lasă convinși foarte repede de primele impresii.

În plus, capacitatea nulă de a identifica limitările intelectuale ce decurg din efectul Lac Wobegon conduce la două probleme: luarea eronată a deciziilor și o incapacitate de autocritică. Ceea ce implică un blocaj al capacității de a crește și evolua pe plan personal.

Existența acestui efect ne împinge să reflectăm la poziția pe care o ocupăm în raport cu această evaluare dar și la cum îi judecăm pe ceilalți. Suntem atenți la capacitățile și calitățile persoanelor sau ne încredem în siguranța pe care ele o afișează, fără a o pune în discuție?

”Două lucruri sunt infinite: Universul și prostia umană. Dar, în ce privește Universul, nu sunt încă sigur.”

   -Albert Einstein-

Trei Efecte Psihologice ale Black Friday

Cele trei efecte psihologice ale Black Friday

Suntem numeroși cei ce știm în ce constă Black Friday, care are loc în fiecare ultimă vineri a lunii noiembrie: promoții nebunești în toate magazinele orașelor din lumea întreagă, cât și pe platformele de comerț pe internet.

Poate că v-ați planificat cumpărăturile cu săptămâni înainte de ultima ediție a acestei sărbători a shopping-ului. Dar cunoașteți cu adevărat fenomenele psihologice care sunt implicate în strategiile de marketing puse la punct de marii profesori ai distribuției?

Black Friday, sau vinerea neagră, are un scop foarte concret: creșterea și focalizarea consumului. Dacă, de-a lungul întregului an, publicitatea încearcă să creeze nevoi, acest fenomen este intensificat prin scăderile de prețuri, care nu sunt întotdeauna reale, prevăzute pentru acest evenimet planetar.

Este ca și cum companiile implicate ne-ar spune: ”Dacă doriți acest obiect, acum este momentul să-l cumpărați.” Specialiștii din marketing știu perfect cum să utilizeze cunoștințele psihologiei sociale pentru a-și crește vânzările. În cea mai mare parte a timpului, ei o fac într-o manieră discretă și disimulată. Dar cu anumite ocazii sunt îndepărtate aceste restricții.

Black Friday a devenit un eveniment pe care-l cunoaștem cu toții, știm cu toții că trebuie să bifăm o dată specială pentru shopping în calendar. Anumite persoane așteaptă chiar cu nerăbdare această zi pentru a-și realiza capriciile pe care le au în cap de mai multe luni.

În continuarea acestui articol vă vom explica pe ce mizează marile mărci pentru a ne motiva să ne cheltuim banii spre profitul lor.

Trezirea în noi a conceptelor de urgență și de nevoie.

Promoțiile afișate pentru Black Friday au o dată de expirare foarte apropiată, ceea ce are ca efect apariția în noi a urgenței de a cumpăra produsele de care nu avem cu adevărat nevoie.

Bine, evident ca putem să ne lipsim de aceste cumpărături dar oare este chiar rezonabil să ratăm o asemenea oportunitate?

Succesul Black Friday se explică de asemenea prin apropierea sa de perioada sărbătorilor de sfârșit de an, ceea ce crește înt-o manieră exponențială conceptul de urgență de care tocmai am vorbit.

Ne gândim că ar fi total irațional să lăsăm să treacă oportunitatea de a cumpăra cadourile la prețuri mai mici acum, doar pentru a le cumpăra de două ori mai scump câteva zile sau săptămâni mai târziu. Este destul de clar că promoțiile nebunești oferite în timpul Black Friday sunt în mare măsură responsabile de frenezia consumului pe care acest eveniment îl naște.

Campanii publicitare, savant organizate cu câteva zile înaintea evenimentului generează o senzație presantă în noi. Aceste anunțuri sunt foarte diverse și sunt concepute pentru a atinge un maxim de public.

Vânzarea un produs în schimbul fericirii

Emoțiile noastre, contrar a ceea ce am putea uneori crede, au o mare influență asupra alegerilor economice pe care le facem, asupra relației noastre cu consumul. Cum deja am mai spus-o, cheltuielile noastre nu sunt chiar atât de focalizate asupra lucrurilor de care avem cu adevărat nevoie, ci mai mult asupra nevoilor pe care credem că le  avem.

De-a lungul întregii perioade cheie în timpul căreia primim publicitate înainte de Black Friday, începem să dezvoltăm fantezii asupra lucrurilor pe care vrem să le cumpărăm. Luăm în considerare să cumpărăm lucruri pe care niciodată nu le-am fi cumpărat într-o perioadă normală, dar pe care acum ni se pare cu totul normal să le cumpărăm pentru că sunt în promoție.

Avem cu toții mania de a ne imagina în ce masură se va îmbunătăți viața noastră cu acest nou obiect pe care îl vom deține, ceea ce ne permite să ne auto-convingem că avem cu siguranță nevoie de el.

Nu ne mai putem descotorosi de imaginea noastră în posesia acelui obiect, căci ea genereză în noi emoții pozitive și nu ne lasă nici o altă șansă în afară de a capitula în fața vinerii negre. Am fi cu adevărat nebuni să trecem pe lângă o asemenea oportunitate.

Adormirea gândirii noastre critice în momentul valorizării prețului.

Achiziționarea produselor în solduri ne provoacă o asemenea plăcere încât poate anula în totalitate gândirea noastră critică, adică facultatea noastră de a raționa. Experții știu că creierul persoanelor ”atinse” de publicitate trec pe ”modul cumpărături” doar intrând într-un magazin. Plecând de la acest moment, diferiți factori vă vor influența decizia de cumpărare.

Strategiile de marketing utilizate de marile companii pentru a câștiga clienți și pentru a crește vânzările sunt în general raportate la prețul fixat pentru obiectul lor. În cadrul Black Friday tehnica este relativ simplă: dacă produsul pare a avea inițial un preț mult prea ridicat, diferența presupus enormă cu prețul produsului redus ar trebui să creeze pofta consumatorului de a cumpăra ceva de care nici nu are nevoie.

Am cumpărat cu toții, la un anumit moment, un produs de care nu aveam nevoie. Veți continua cu siguranță să o faceți, dar acum că sunteți conștient de manipulările cărora le sunteți victimă o veți face de manieră conștientă și poate mai rațională iar prin acest lucru nu vă veți mai pune în pericol economiile dumneavoastră din cauza Black Friday!