Peruș vorbăreț

Perusii sunt foarte inteligenti si pot fi chiar si invatati usor sa vorbeasca. Pentru inceput, trebuie sa le creezi o atmosfera propice si nu uita: trebuie sa cooperezi cu perusul tau. El nu va vorbi doar pentru ca tu iti doresti asta.

Mai intai de toate, se spune ca doar perusii masculi pot vorbi, dar acesta este doar un „mit”, caci si femelele pot invata si sunt o multime de exemple in acest caz .

SFATURI SI ATENTIONARI

asteapta pana ce perusul tau are cel putin 2-3 luni inainte de a incepe sa il inveti

Fii un bun si calm profesor. Nu te enerva daca el nu pare interesat . Poate parea ca nu va invata niciodata, dar nu iti pierde rabdarea

Cand il inveti, vorbeste in limba ta , asa va suna totul mai natural si va reusi mai repede sa te imite

Unul din primele lucruri pe care ai putea sa il inveti este numele lui sau numele altor perusi cu care imparte spatiul

Niciodata nu pedepsi perusul daca face vreo greseala, este cel mai rau lucru pe care l-ai putea face. Nu va intelege ce a facut rau , asa ca se va speria de tine

Recompenseaza-l atunci cand face progrese cu niste bucatele de fructe sau seminte

Invata un singur perus odata, daca el reuseste, va fi un exemplu pentru ceilalti din cusca

Pune niste muzica de ambient, asta l-ar putea face pe perus sa se simta in largul lui

Perusul are tendinta sa invete mai repede de la femei si copii, au vocea mult mai subtire si se simte mai confortabil atunci cand o aude

Spune-i seara cate o povestioara. Desi pare o nebunie, este foarte folositor si poate sa spuna si el cate un cuvant pe ici, pe colo

Stinge televizorul si opreste orice alt sunet care il poate distrage

Incearca sa ii oferi lectiile dupa-amiaza tarziu cand nu este tentat sa se joace si va sta linistit pe mana ta

Si nu in ultimul rand , fii pozitiv, spune-i cuvinte de lauda micutului precum „bravo” , ” foarte bine” , ”felicitari”, „foarte dragut” . Multi dintre voi poate cred ca ei nu inteleg ceea ce spunem noi, dar isi dau seama din tonul vocii si din starea noastra de spirit ce vrem sa le transmitem

PASUL 1 : FII APROPIAT DE PERUS : Este imposibil sa il inveti sa vorbeasca daca lui ii este frica de tine. Cel mai important este sa fii calm atunci cand il inveti, nu rasti vocea si nu gesticula nervos, asta nu va face decat sa il streseze pe micut

PASUL 2: INCEPE CU UN CUVANT : Asta nu inseamna ca trebuie sa repeti acelasi cuvant la infinit ,pana perusul este plictisit de moarte, ci sa te focusezi pe un anume cuvant . Spre exemplu cuvantul „perus” i l-ai putea repeta astfel : „Ce face micutul meu perus”, „Te iubesc , perus”, bine-inteles ca in loc de „perus: este indicat sa folositi numele lui. Spune cuvantul incet „peee-ruuus” , astfel el va intelege ca este ceva important in comunicarea voastra si va incerca sa il repete. Incearca totusi sa il inveti cuvintele care contin vocalele e, i , u , grupurile ce , ci, ge , gi si consoanele ș, ț, z, c, g

PASUL 3: PROPOZITII SIMPLE : Odata ce perusul tau poate spune unul sau doua cuvinte poti incepe cu propozitii simple. Un mod usor de a face asta este sa il observi in colivie si sa ii repeti ceea ce face el , spre exemplu „Gogo papa” sau „Gogo bea apa”

PASUL 4: VOCABULARUL DE BAZA : Odata ce perusul stie cateva propozitii simple, este timpul sa incerci sa il inveti numele lucrurilor din jurul sau . Cand cineva vine in vizita, spune-i perusului numele acelei persoane. Il poti invata sa spuna „buna” si „pa-pa” vizitatorilor . Spune-i despre jucariile din cusca si mancarea pe care o mananca . Nu iti subestima niciodata micutul prieten, pentru ca perusii pot invata mai mult de 1000 cuvinte

Gândurile Catastrofice sau Teama de A Trăi

 

Anumite persoane care dezvoltă gânduri catastofice au tendința de a vedea în orice eveniment consecințe înspăimântătoare. Dacă au o durere de burtă, le este frică să meargă la doctor pentru că suspectează o durere malignă. Dacă aprind un foc pe câmp, în capul lor va apărea imaginea unei arsuri de gradul trei, datorate neglijenței. Când urcă într-un avion, li se derulează imediat în minte imagini despre o prăbușire iminentă.

Prin natura noastră avem tendința de a reacționa cu o anumită doză de teamă sau îngrijorare în fața noutății și a incertitudinii. Totuși, pentru anumite persoane, acest mic cumul de temeri se transformă într-o catastrofă fără limite, care le asediază și face din existența lor un veritabil infern.

”Soarele strălucește peste tot, însă unii nu văd decât umbrele lor”

   -Arthur Helps-

Persoanele care au gânduri catastrofale sunt asediate de grele presentimente. Firul raționamentului lor se construiește în general plecând de la postulatul ”Și dacă…”.

De aceea mintea lor este totdeauna invadată de întrebări ca ”Și dacă iau autobuzul și acesta are un accident?”…”Și dacă îmi expun ideile și toată lumea își bate joc de mine?”…”Și dacă traversând strada îmi dau seama că o mașină trece cu toată viteza?”….Aceste persoane își imaginează întotdeauna cea mai rea dintre toate posibilitățile ce pot apărea.

 

Natura gândurilor catastrofice

Gândurile catastrofice nu sunt o problemă independentă; în general, ele sunt asociate cu stări de anxietate și/sau de depresie mult mai profunde. Persoanele care prezintă un grad înalt de anxietate gândesc, de exemplu, că vor suferi un infarct atunci când ritmul lor cardiac crește.

Cei ce suferă de depresie se vizualizează pe ei însuși în situații de abandon și de respingere, trăind sub un pod, cerând de pomană pe stradă sau murind singuri într-un spital al milei.

Avem cu toții gânduri catastrofie câteodată, însă ceea ce face din ele un simptom important este regularitatea acestor raționamente și caracteristica lor de obstinație.

Desigur, putem să mergem la grădina zoologică și să fim atacați de un leu fioros dar probabilitățile ca acest lucru să se întâmple sunt infime. Putem, de asemenea, să fim loviți de o mașină, însă există infinit mult mai multe persoane cărora nu li s-a întâmplat nicioadată un asemenea gen de accident. Pentru persoanele care au aceste gânduri catastrofale această probabilitate infimă capătă proporții enorme.

La aceste persoane se produce o deformare a gândirii în care nu se ține cont de obiectivitatea șansei de a se produce un eveniment ci de informația subiectivă a posibilității apariției pericolului. Cu alte cuvinte, ideea acestor riscuri absurde este atât de prezentă în mintea persoanei afectate încât aceasta sfârșește prin a avea senzația că apariția acestor riscuri este foarte probabilă.

În afara unei predispoziții naturale și alți factori influențeză asupra supraestimării acestei posibilități, cum ar fi anturajul sau chiar media. În creierul uman un gând recurent influențează chiar modul în care se conectează neuronii. Cu cât ne gândim la acel lucru cu atât acea idee va rămâne mai ancorată în mintea noastră. Este ceea ce se întâmplă în cazul gândurilor catastrofale: se repetă atât de mult încăt rămân imprimate. Și pentru că rămân imprimate, ele se repetă constant, chiar dacă este evident că nu este decât o auto-înșelăciune.

 

Catastrofele și teama de a trăi

Cu toții trecem, într-un moment sau altul al vieții noastre, printr-o situație pe care o considerăm catastrofică. Mai devreme sau mai târziu cu toții vom fi confruntați cu moartea unei ființe dragi, cu probleme de sănătate sau cu incertitudinea da a nu ști ce să facem, după o schimbare radicală în viața noastră. Însă, dacă acestea situații ar fi constante, nu am putea să le suportăm.

Ceea ce persoanele asediate de aceste gâduri catastrofale nu înțeleg este că aceste situații sunt susceptibile de a fi tratate și depășite. În fond, ce le face teamă, este faptul de a rămâne într-o situație de extremă vulnerabilitate: situații în fața cărora nu pot reacționa, sau care le lasă, literalmente, paralizate și incapabile de a face cel mai mic gest.

În final, aceasta înseamnă să ignorăm un lucru: putem conta pe acțiuni ce ne pot oferi un răspuns în fața oricărei situații, oricât de dificilă ar fi. Ceea ce ascund persoanele care au gânduri catastrofale este cu siguranță o copilărie dificilă. De la cea mai fragedă vârstă li s-a inoculat faptul că lumea este ostilă și că pericolele nu sunt niciodată prea îndepărtate. Când erau mici, cu siguranță nu știau de unde urma să apară o situație riscantă, și prin urmare, ele și-au construit un mecanism de gândire peste măsură de defensiv.

În fața acestui tip de gânduri este bine să facem o pauză și să ne luăm timp pentru a le evalua și a le trece printr-un ”filtru al realității”. În plus, nu ne vom mai gândi la posibilele răspunsuri pe care le putem da în fața pericolelor dacă incepem prin prevenție.

Anuptafobia: Teama Patologică De a nu-ți Găsi Perechea

 

După o cină cu mai mulți prieteni am făcut o constatare tristă dar incontestabilă: reuniunile noastre au încetat să mai fie amuzante. Femei singure, femei măritate, mame; eram incapabile să avem o conversație amuzantă și profundă asupra unui subiect care să nu aibă legătură cu faptul de a găsi pe cineva și de a avea copii. Eram incapabile să planificăm o întâlnire unde să profităm doar de simpla noastră companie. Și asta nu este o situație izolată. Dintr-o dată, femei pe care le-am considerat întotdeauna ca fiind ingenioase, amuzante și independente nu par a avea alt interes decât acela de a se ”stabiliza”. Acest lucru, totuși, nu ar trebui să pună probleme, cu excepția faptului când, a găsi un partener nu mai este o dorință ci o obsesie și o obligație.

 

Originea anuptafobiei

Presiunea de ”a găsi pe cineva” este unul din lucrurile cele mai ușor de înțeles în lumea în care trăim: totul este organizat pentru a atrage dorința de a găsi un partener și de a avea copii. Astfel, în mod tradițional, succesul a fost asociat într-o anumită manieră cu faptul de a găsi un companion și de a avea descendenți cu acesta.

Chiar dacă multe persoane nu resimt această nevoie la început, ele pot să o dezvolte: ajungând la o anumită vârstă, plăcerea petrecerii timpului liber are tendința de a se reduce drastic. Mulți dintre prieteni și apropiați și-au găsit un partener și timpul de care aceștia dispun pentru a se mai amuza sau discuta cu prietenii est net inferior.

Dacă nevoia de a fi într-un cuplu este resimțită la ambele sexe, aceasta pare mai intensă la femei și la persoanele ce depășesc 30 de ani, mai ales când această nevoie devine patologică. Aluziile la ceasul biologic nu fac decât să accentueze această senzație de epuizare, mai ales la persoanele care se simt deja vulnerabile și care își pun întrebări asupra celibatului.

Procesul de a găsi un partener poate fi amuzant și se poate desfășura într-o manieră naturală sau poate fi întortocheat și angoasant.

Există persoane care își trăiesc celibatul nu ca pe un mijloc de a găsi un partener ci ca pe o stare completă. Nu din cauză că ele doresc să fie singure sau în cuplu ci pentru că doresc să fie liniștite și să ducă o viață în care emoțiile pozitive să fie preponderente. A fi într-un cuplu este un factor pozitiv suplimentar care adaugă un element de intimitate, tandrețe și companie dar care nu este indispensabil pentru a te simți bine.

Totuși, alte persoane cred că celibatul est ceva ”anti-natural” și care le limitează social, ceea ce le face mai vulnerabile și mai expuse experiențelor negative. Acestea sunt persoane care au interiorizat ca pe niște ordine ”recomandările” sociale făcute de apropiați și prienteni. Ele simt că celibatul este un eșec social, dovada prezenței unei probleme, oricare ar fi aceasta.

 

Comportamentul persoanelor ce suferă de anuptafobie

Comportamentul persoanelor ce suferă de anuptafobie răspunde unui model de anxietate și de obsesie față de ideea de a avea un partener. Persoanele cele mai apropiate  bolnavului sunt de obicei cele ce suferă cel mai mult din cauza acestei obsesii, căci orice propunere sau încercare de petrecere a timpului liber nu va fi niciodată satisfăcătoare dacă nu are ca scop găsirea unui partener.

Persoanele ce suferă de acest sindrom au o gravă problemă de stimă de sine, favorizată probabil de rupturile traumatizante din trecut, de experiențele de respingere sau de abandon din partea anumitor persoane importante din copilărie sau adolescență.

În prezent, au putut fi determinate caracteristicile care creionează portretul unei persoane anuptafobice:

Victimizarea excesivă în timpul celibatului.

Promiscuitate și comportamente limită.

Împărțirea persoanelor din anturaj în ”persoane celibatare sau în cuplu”. Uneori persoanele anuptafobice pot utiliza un limbaj agresiv ce îi poate răni ce cei din anturajul lor.

Pun la îndoială relațiile sentimentale ale altora, mai ales ale celor care nu sunt caracterizați de ”angajament” și le consideră ca  relații ”imature sau vide”.

Au tendința de a face conexiuni între toate relațiile lor, de a le confunda, fără a acorda importanță caracteristicilor fiecăreia. Își însușesc gusturile și opiniile partenerului actual de teama unui noi abandon.

Înțeleg căsătoria și copiii ca pe o suprafață stabilă și sigură: un loc echilibrat prin angajamentul pe termen lung al partenerului și nu ca pe un proiect de viață plin de sens.

Incapacitatea de a profita de activități fără compania unui partener.

Odată ce sunt în cuplu, aceste persoane depun multă energia în a se lăuda cu fericirea de cuplu în fața celorlalți.

Trebuie să înțelegem anuptafobia ca pe o teamă irațională, după cum o indică sufixul. Astfel, comportamentul unei persoane anuptafobice este adesea destul de pronunțat și bătător la ochi în comparație cu simpla dorință și căutarea unui soț.

Această tendință provoacă mai multă durere și disconfort decât am putea crede, într-o largă masă a populației, care simte că faptul de a fi în cuplu este singurul mijloc ”valid” de integrare, ceea ce duce la o căutare perpetuă și infructuoasă. A avea impresia că nu ești decât o jumătate și nu o ființă întreagă, a căuta pe cineva pentru a alcătui o pereche și nu pentru a fi mai fericit nu este totuși cea mai bună cale de urmat.

Uzura Morală Programată și Manipularea Consumatorului    

 

În 1901, un bec electric a fost instalat într-o cazarmă de pompieri din Livermore, California (Statele Unite). Acesta a fost aprins și de atunci nu s-a mai stins niciodată. Au trecut între timp mai mult de 100 de ani și becul continuă să lumineze ca în prima zi. Acest bec este unul dintre cei mai curioși indicatori ai unui fenomen numit uzura morală programată.

Dar ce are de fapt acest bec atât de special? În fapt, nimic…El este similar cu cele create de Thomas Alva Edison în 1881, care durau 1500 ore. Becul centenar este doar un model îmbunătățit. Întrebarea evidentă este de ce anumite tehnologii rezistau mai bine înainte, odată cu trecerea timpului? Considerând că tehnologia  ar trebui să avanseze, nu ar fi logic ca astăzi să avem becuri mai bune și nu invers?

Afacerea devine încă și mai misterioasă dacă ne uităm la celelalte aparate moderne. Vechile televizoare durau mai mult timp decât cele moderne. Același lucru se aplică aproape oricărui aparat. De ce? Pur și simplu datorită unui pact, pecetluit în 1924, care a consacrat uzura morală programată în lume.

”Mai mult decât a fi o economie a excesului și a risipei, consumerismul este în  mod egal, și precis din acest motiv, o economie a înșelătoriei. A paria pe iraționalul consumatorilor, și nu pe deciziile lor bine informate, luate la rece; a paria pentru a trezi emoția consumatorului și nu a-i cultiva rațiunea”

   -Zygmunt Bauman-

 

Ce este uzura morală programată?

Uzura programată este practica care consistă în a limita viața utilă a produselor, în mod artificial și deliberat. Acest lucru înseamnă că produsele sunt fabricate într-un asemenea mod încât, după o anumită perioadă de timp, ele încetează să își mai îndeplinească rolul. Nu înseamnă că aceste produse nu pot fi fabricate cu o calitate mai bună ci mai degrabă ca sunt fabricate astfel pentru a genera mai mult consum.

Dacă o persoană cumpără un articol care durează mult timp ea nu va avea nevoie să îl înlocuiască mai mulți ani. În schimb, dacă dispozitivul sau articolul se deteriorează rapid, consumatorul va trebui să-l înlocuiască frecvent. În acest fel cresc vânzările pentru producători.

Becurile nu sunt singurul exemplu de uzură programată. Un caz și mai ilustrativ est cel al ciorapilor de nylon pentru femei. La început, aveau o durabilitate mai mare de un an. Astăzi, ei pot fi purtați cu greu mai mult de două ori la rând.

 

Complotul și alte forme de uzură morală

Numeroase dovezi indică faptul că un puternic grup de industriași s-a reunit la Geneva (Elveția) de Crăciun, în anul 1924. Acest grup este cunoscut sub numele de ”Cartel Phoebus”. Știm că una din primele lui măsuri a fost interdicția de comercializare a unui bec deja brevetat, a cărui durabilitate era mai mare de 100,000 ore. De altfel, acest grup de industriași a stabilit un pact destinat impunerii uzurii morale programate unui anumit număr de alte produse.

Astăzi există un număr foarte mare de uzuri morale programate. Unele dintre ele sunt:

Interente funcționarii: funcționarea unui produs are drept scop ca consumatorul să fie obligat să achiziționeze modelul următor al produsului.

Inerente calității: produsul este programat să înceteze să mai funcționeze corect, după un anumit timp de utilizare.

Inerente dorinței: intervin asupra modei și a tendințelor astfel încât un produs să înceteze să mai fie dorit, și transferând dorința asupra altui model ameliorat sau care încorporează detalii ce ne motivează să ”ne actualizăm”.

Uzura morală programată este astăzi foarte puternic asociată emoțiilor. O actualizare continuă este în mod deliberat planificată, mai ales pentru dispozitivele tehnologice. Aceasta permite crearea dorinței de a cumpăra ultimul model, chiar dacă acesta nu aduce nici o îmbunătățire majoră.

 

A recicla este o formă de libertate

În fine, tot acest sistem de consum are ca obiectiv menținerea unui volum de vânzări ridicat. Uzura programată este o strategie pentru menținerea acestui volum. Lucrul îngrijorător este că, la ora actuală, oamenii nu se uită nici măcar la calitatea sau utilitatea cumpărăturilor. Există o foarte puternică dorință de a cumpăra în permanență.

Ceea ce era o formă de manipulare comercială a devenit o dorință a oamenilor. Indivizii au internalizat uzura morală programată. Ei vor să se debaraseze rapid de obiectele uzate și să le înlocuiască cu altele noi. Acest lucru le dă un sentiment de satisfacție, de control, de putere.

În fața acestor forme de manipulare din ce în ce mai evidente a apărut tendința de reciclare. Această abordare vizează punerea în practică a unei culturi a reutilizării. Obiectivul nu este doar de a limita consumerismul dezlănțuit dar și de a proteja mediul înconjurător.

În plan secund, reciclarea are și un impact psihologic. Ea favorizează o atitudine axată mai mult pe reutilizare decât pe risipire. Reciclarea admite faptul că lucrurile pot fi imperfecte și, totuși, utile și prețioase.

Zombie Apocalypse

 

Nu ar fi necesare decât aproximativ o sută de zile pentru ca zombie să poată distruge umanitatea

Utilizând modele ce simulează propagarea epidemiilor, o echipă de studenți britanici a încercat să afle cât timp le-ar lua popularilor zombie să distrugă omenirea. Răspunsul este destul de succint: în foarte puțin timp.

Subiectul unei ”apocalipse zombie” a pasionat și fascinat întotdeauna, morții-vii câștigâd chiar și mai mult în popularitate după succesul seriei tv The Walking Dead. Probabil inspirați de această neobișnuită popularitate, o echipă de studenți britanici a încercat să răspundă următoarei întrebări: în cât timp zombie ar putea distruge omenirea.

Studiul, publicat în Journal of Physics Special Topics al Universității din Leicester, în Anglia, și preluat de Live Science, este bazat pe utilizarea modelului SIR, utilizat pentru simularea și studierea propagării epidemiilor în timp. S-a presupus că un zombie ar avea 90% șanse să găsească și să infecteze un om pe zi, ceea ce ar face virusul zombie de două ori mai contagios decât cel al ciumei negre, care a răvășit Europa în anii 1300.

Dacă luăm în calcul o populație inițială de 7,5 miliarde de persoane, studenții au calculat că ar fi nevoie de aproximativ 20 de zile pentru ca un singur zombie să creeze o epidemie de proporții notabile. În acel moment, pandemia a început. Neținând cont de nici o izolare geografică, populația umană ar scădea la 181 persoane în ziua 100, cu 190 milioande de zombie rătăcind împrejur.

Presupunând de această dată posibilitatea unei izolări geografice, zombie având câteva limite în posibilitatea lor de a se deplasa și a ajunge pe insule de exemplu, destinul nostru ar fi puțin mai bun, pentru că nu ar rămâne decât 273 de oameni în ziua 100, potrivit acestui studiu.

Studenții precizează totuși câteva lipsuri ale studiului, sugerând că un model mai realist ar putea presupune că fiecare zombie ar găsi mai puține victime de-a lungul timpului, căci ar fi mai puțini oameni de găsit. De asemenea, ”nu am inclus posibilitatea ca oamenii să omoare zombie”. Acest lucru ne dă un pic de speranță în cazul unei apocalipse de acest fel.

Omul de Gheață

Cine este acest ”om de gheață” care a escaladat Everestul în pantaloni scurți?

Olandezul Wim Hof pare a avea un dar: acela de a-și putea controla, într-o manieră spectaculoasă corpul, astfel încât acesta să reziste la frig. Wim crede că meditația îi permite o asemenea rezistență și această tehnică o predă și câtorva adepți.

Chiar putem cu ajutorul minții să rezistăm frigului? În orice caz olandezul Wim Hof nu pare să fie afectat atunci când merge prin zăpadă în pantaloni scurți. El nu este un  oarecare căci a învățat textele Yoga-sutra de Patanjali (baza filozofică a yoga) și a studiat de asemenea budismul zen cât și Bhagavad-Gita, una din scrierele fundamentale ale hinduismului.

Aceste cunoștințe i-au permis lui Wim Hof să pună la punct o metodă ce poartă propriul lui nume și care constă în stăpânirea tehnicii de respirație și de concentrare în cazul imersiunii în frig. De altfel, Wim nu sacralizează arta sa și indică umil că oricine poate face ceea ce face el.

Wim Hof este mai ales cunoscut pentru că a încercat în 2007 ascensiunea pe acoperișul lumii, vârful Everest (8848 metri altitudine) având ca singure articole de îmbrăcăminte o pereche de pantaloni scurți și o pereche de șlapi, în timp ce alpiniștii încercau să-și acopere cât mai bine fiecare parte a corpului.

Nu a putut să ajungă până în vârf pentru ca i-au degerat degetele de la picioare, însă a reușit să urce până la altitudinea de 7400 metri, ceea ce este deja halucinant.

Acest neînfricat, care știe totuși foarte bine ce face, deține în palmares alte performanțe la fel de impresionante ca: multiple încercări de scufundare sub gheață, cea mai lungă perioadă fiind de 1 oră și 52 minute, în 2011.

În 2009 el a reușit să urce muntele Kilimanjaro (5895 metri), de asemenea în șlapi și șort. În același an a participat la un maraton la nord de cercul polar în Finlanda, la -20grade celsius. În 2011 Wim Hof a alergat la un maraton în deșertul Namib (Namibia) fără să bea apă nici măcar o dată. Deci, cine-l poate depăși?

Bioinginerie la Domiciliu

Un biohacker a încercat să-și modifice o parte a genomului cu ajutorul tehnicii ”foarfeca ADN-ului”

Josiah Zayner este licențiat în biofizică moleculară și a lucrat pentru NASA. Dar este mai ales cunoscut pentru că este un ”biokacker” ce a încercat de curând un pariu nebun, acela de a-și modifica ADN-ul celulelor musculare ale antebrațelor.

Biohacking-ul este o practică care constă în a (încerca) ameliorarea abilităților corpului prin implantarea de dispozitive electronice sau, în alte cazuri, prin modificarea genomului. Această a doua opțiune a ales-o Josiah Zayner, licențiat în biofizică moleculară la Universitatea din Chicago (Statele Unite) și fost membru al unui program de biologie sintetică desfășurat de NASA.

Bucurându-se de o puternică reputație în domeniul biohacking-ului, Josiah Zayner a încercat în luna octombrie a anului trecut să-și modifice o parte a propriului genom, și asta pentru a-și ”supradezvolta” antebrațele. Pentru aceasta a utilizat tehnica de editare genetică CRISPR/Cas9, denumită în mod obișnuit ”scalpelul geneticii” sau ”foarfecele ADN- ului”, o tehnică descoperită în 2015 și care promite avansuri majore în terapiile genetice.

Totuși nici foarfecele și nici scalpelul nu sunt necesare pentru a aplica această tehnică. O simplă injecție în antebraț cu o soluție ce conține proteina Cas9 și un ARN ghid care vizează gena myostatin (o preteină care inhibă creșterea musculară) este de ajuns. Această injecție și-a făcut-o în timpul unui live pe facebook în data de 4 octombrie a anului trecut.

Operația permite suprimarea genei myostatin, ce are ca efect creșterea musculaturii membrelor în discuție. Totuși, nu este vorba aici pentru el de a obține antebrațe superdezvoltate ci de a demonstra că editarea genomului poate fi efectuată de aproape toată lumea, la domiciliul personal, cu un minim de material.

Poate aici sunt limitele practicii acestui om. Nu numai că nimic nu a fost comunicat asupra rezultatelor acestei injecții, dar el nu avertizează nici asupra pericolelor unor asemenea manipulări. Din contră el estimează că lucrurile se întâmplă prea lent în ”bătrâna lume a științei” și invită voluntari să întreprindă tot soiul de transformări.

Josiah Zayner vinde de altfel ”kit-uri” ce permit realizarea acestor experiențe genetice la domiciliu, mai ales prin această tehnică CRISPR, prin societatea sa The ODIN.

Există Telepatia?

 

Vom începe prin a menționa că noțiunea de telepatie ca  atare apare doar în cursul secolului 20. Nici un document sau vestigiu din antichitate nu face referire la acest fenomen. Cu siguranță că, după ce a început să se discute despre acest fenomen, reacțiile au fost numeroase și controversate. Până astăzi, sțiința a refuzat mereu să accepte că telepatia este un fenomen real. În paralel numeroase mărturii despre aceste experiențe telepatice continuă să apară.

Telepatia se definește ca fiind tramsmisia de gânduri la distanță fără intervenția oricărei tehnologii care ar putea favoriza această comunicare. Este un fel de ”comunicare fără fir” între două creiere umane. Mii de persoane spun ca au experimentat-o, dar până acum, nu am reușit niciodată să reproducem acest fenomen în laborator.

”Dacă telepatia ar schimba radical codurile de comunicare a ființelor umane, ”tele-empatia” ar revoluționa universul lor senzitiv”

   -Jose Luis Rodgiguez Jimenez-

Oamenii de știință au indicat că existența telepatiei nu este plauzibilă, din punctul de vedere al fizicii. Nu există nici o secțiune a creierului care să fie capabilă să acționeze ca  emițător sau receptor al unei comunicații la distanță. Puterea electromagnetică a creierului nu are nici capacitatea de a transporta informația și nu există nici un mijloc cunoscut prin care acest transport să se poată efectua.

În cadrul fizicii clasice, telepatia este imposibilă. În schimb, în contextul fizicii cuantice, lucrurile sunt diferite. Din acest motiv, numroși fizicieni recunoscuți au făcut trimitere la acest fenomen și nu spun nu existenței posibile a comunicației telepatice. Subiectul nu este închis.

 

Experiențele asupra telepatiei

În fața miilor de mărturii ale persoanelor ce afirmă că au experimentat telepatia, anumiți oameni de știință s-au aplecat asupra studiului acestui fenomen. Una din experiențele cele mai cunoscute a fost realizată de către Karl Zener. Cu ajutorul a cinci cărți de joc pe care erau desenate diferite simboluri, el va realiza o monitorizare statistică riguroasă asupra unui grup de participanți. Rezultatele obținute în cursul acestei experiențe nu au permis obținerea de concluzii solide.

Pe de altă parte, cercetătorii Montaque Ullman și Stanley Krippner de la Maionides Medical Center din Brooklyn (New-York) au realizat o experiență asupra transmisiei telepatice în timpul somnului. Rezultatele au arătat că în numeroase cazuri, imaginea prezentă în mintea emițătorului apărea în somn în mintea receptorului. Totuși, studiul a fost abandonat.

O altă experiență celebră este cea numită ”experiența Ganzfeld”. În total au fost efectuate 88 de studii între 1974 și 2004. Ele au dat un indice de succes telepatic de 37%. Rezultatele controversate au motivat realizarea de noi experiențe, ce au dat de această dată un indice de 34%. În statistică, acest rezultat este semnificativ, totuși în practică el a generat numeorase îndoieli, de aceea cercetările au fost abandonate.

Rupert Sheldrake, biochimist și psiholog la Universitatea Cambridge, a realizat o altă experiență telepatică între 2003 și 2004. După ce a efectuat 571 încercări de comunicare telepatică, cu ajutorul a 63 de voluntari, el a stabilit că procentajul de succes este de 41%. A publicat aceste rezultate în numeroase reviste științifice.

 

Telepatia și fizica cuantică

Aspectul cel mai controversat este că telepatia contrazice legile fizicii clasice cât și a altor științe. Posibila sa existență ar implica redefinirea a numeroase axiome, care astăzi sunt considerate valide. Din punctul de vedere al fizicii și neurologiei, este imposibil să se producă un proces în creier fără ca acesta să fie declanșat de un stimul senzorial sau intern.

Pentru știința convențională, gândul este un proces biochimic. Prin urmare, el nu este creat dacă nu este perceput un stimul material. Telepatia se caracterizează precis prin absența acestui stimul material. O realitate o exclude aparent pe alta. Totuși, din puntul de vedere al fizicii cuantice, au fost exprimate numeroase ipoteze ce menționează existența altor forme de interacțiune.

Roger Penrose, fizician și matematician, expert al teoriei relativității, a postulat existența unei biofizici cuantice a minții. În teza lui, a fost însoțit de Stuart Hameroff, un anestezist de la Universitatea Arizona. Ipotezele lui Penrose-Hameroff au deschis calea către înțelegerea telepatiei cu ajutorul unui punct de vedere științific. În schimb, in loc să ofere concluzii, ele au definit mai degrabă un nou câmp de cercetare.

Numeroase persoane raportează experiențe de comunicare telepatică. Orgoliu care există – și a existat dintotdeauna- la cei care apără postulatele științifice în vigoare, a împiedicat dezvoltarea cercetărilor în acest sens, dincolo de cercetările izolate pe care le-am menționat.

În acest sens, faptul că telepatia ar fi adesea folosită pentru manipulare și chiar pentru magie este o altă mare problemă care face să treneze studiul său. Totuși, știința va trebui să determine la un moment dat dacă rămâne acolo sau, din contră, deschide ușa unei noi încăperi plină de întrebări fascinante.

Cele Cinci Chei ale Psihologiei Japoneze

 

Psihologia japoneză își găsește originile într-un tip foarte deosebit de psihologie a vieții. Ea consistă în a raționaliza emoțiile și în a le canaliza într-o manieră spirituală. De altfel, japonezii au o înaltă considerație pentru membrii familiei lor, pentru comunitatea din care fac parte și pentru grija  imaginii ”de sine”, în care respectul pentru celălalt este maxim iar încrederea în grup este un atu și un avantaj în viața cotidiană.

Deși cultura japoneză este interesantă și îndepărtată, suntem cu toții de acord să spunem că, în fond, ea are aceleași preocupări existențiale ca și noi. Problemele financiare, matrimoniale, stresul muncii, presiunea studiilor și crizele personale sunt provocări cotidiene pe care psihologia japoneză încearcă să le gestioneze cu ajutorul unei apropieri analitice; acolo unde personalități ca Hayao Kawai se disting ca referințe clinice dintre cele mai pertinente.

Psihologia japoneză poate părea la prima vedere foarte diferită de psihologia orientală. Totuși, cele două au numeroase puncte în comun, abordări similare bazate pe principiile psihologiei orientale sau ale budismului care formează o abordare bazată pe dezvoltarea personală și rezistență”.

De altfel, un fapt este adesea comentat în ceea ce privește Japonia: această țară prezintă un procent de sinucideri foarte important, unul din cele mai ridicate din lume. Cu toate acestea este adevărat că țările nordice sunt astăzi cele care se află în capul acestei liste, din 2006 sinuciderile din rândul populației japoneze scăzând semnificativ.

Factori ca șomajul sau presiunea locului de muncă sunt elementele care au apăsat cel mai mult asupra populației japoneze, din acest punct de vedere. Guvernul a investit considerabil însă în domeniul tratamentelor psihologice și a prevenției suicidului, tendință care tinde a se concentra în marii poli economici ca Tokyo, care sunt departe de echilibrul și satisfacția vitală de care japonezii dispun, de exemplu, în zonele cele mai rurale.

 

Cele cinci chei ale psihologiei japoneze

Grație lucrărilor ca ”Psihologia socială a lumii moderne din Japonia” de Munesuke Mita, putem observa, din punctul nostru de vedere occidental, numeroasele abordări ce hrănesc această cultură.

Pentru a înțelege în profunzime filozofia  de viață și dinamicile care compun psihologia japoneză, ne-ar fi util să înțelegem cinci indicii foarte specifice asupra modului în care japonezii își gestionează emoțiile, relațiile sau care sunt strategiile folosite în general de psihologi pentru promovarea confortului mental.

Lumea emoțională: tateme și honne

Japonezii sunt foarte promți în a-și raționaliza emoțiile și, în maniera lor de a le exprima, sunt în general destul de rezervați și uneori chiar ermetici.

Astfel, este interesat de știut că ei își gestionează lumea emoțională în funcție de contextul în care se găsesc. Tateme, de exemplu, se referă la comportamentul în public, acolo unde rezerva trebuie să fie maximă, unde respectul, echilibrul și moderația sunt scoase în evidență.

Honne se referă la emoțiile pe care fiecare persoană le poate avea în privat, acasă. Este vorba aici de un punct de vedere spiritual. Psihologia japoneză își găsește originile în budism și taoism, acolo unde fiecare trebuie să-și găsească propriul drum și propria cale de vindecare.

 Încrederea în grup

Japonia este o societate ce dispunde de un concept de comunitate și de coeziune socială foarte puternice. Respectul familiei cât și respectul comunității sunt puternic valorizate, ceea ce se traduce prin căutarea sistematică a binelui comun și nu a beneficiului individual. De exemplu, orice persoană care are gripă nu va ezita să iasă cu o mască, pentru a evita transmiterea bolii celorlalte persoane.

Ei se identifică cu grupul, există un ”eu” social foarte solid, foarte definit și, în fond, acest lucru le-a fost foarte util pentru a face față catastrofelor, ca cea survenită în 2011 – tsunami și cutremurul de pământ care a devastat o mare parte a prefecturii Fukushima.

 Arugama, acceptarea lucrurilor așa cum sunt ele.

Acceptarea este un concept adânc ancorat în psihologia japoneză. Acceptarea nu este totuși mereu sinonimă cu abandonul sau cu resemnarea. Japonezii știu că fiecare material sau substanță caracterizată de rezistență sfârșește întotdeauna prin a se sparge, a se fisura sau a se rupe în două.  Cine nu acceptă și rezista nu curge, nu se adaptează, nu supraviețuiește.

Arugama este esența schimbării care se produce după acceptare, după asumarea faptului că lucrurile sunt cum sunt și că nu există altă alegere decât de a continua să mergi înainte.

 

Atenția

Așa numita ”terapie Morita” este foarte comună în psihologia japoneză, un tip de strategie psihologică bazată pe atenția centrată asupra sinelui. Este vorba de un lucru care ne spune tuturor ceva (ea este foarte similară terapiei raționale și emoționale a lui Albert Ellis) dar pe care cultura orientală o practică totuși de numeroși ani. Una din principalele caracteristici ale acestui tip de terapie este faptul de a fi conștienți de propriile noastre experiențe interne, de suferință, de frustrare, de teamă, de anxietate, etc.

Astfel, odată ce persoana este în contact cu realitatea lui personală, terapeutul recomandă în general patru strategii pentru favorizarea restabilirii: repaosul absolut, meditația, o nutriție adecvată și o pregătire graduală pentru viața cotidiană.

 Reflecția la propriile noastre istorii, legându-le de natură

Acest tip de abordare este foarte interesantă. Nevoia de a practica introspecția este în general transmisă oamenilor în psihologia japoneză. Ei trebuie să fie capabili să vadă în perspectivă propriile lor istorii, tot ceea ce au trăit, ce au suferit, descoperit și apreciat. Ei sunt invitați să-și vadă istoria persoanală ca pe un eveniment care se produce și în natură.

Creștem și murim toți, traversăm toți perioade care lasă urme profunde asemănătoare celor pe care le au arborii pe trunchiuri. În plus, fiecare dintre noi se poate dezvolta în ciuda situațiilor potrivnice, hrănindu-și rădăcinile pentru a deveni o ființă mai puternică.

Viața este un flux constant, ca un rău care nu se oprește niciodată, ca vântul care mișcă frunzele și suprafața oceanelor…Departe de a ne simți victimele destinului, putem fi ca natura, întotdeauna gata să ne reînnoim, pentru a putea germina….

Pentru a concluziona, după cum am putut constata, psihologia japoneză nu este atât de necunoscută pe cum ar putea părea. Un mare număr din apropiații noștri se hrănesc cu aceste principii de dezvoltare personală și se inspiră pentru viața cotidiană….A le aplica, dacă dorim, ne poate fi, de asemenea, foarte util.

Secretul Longevității

Celibatul, secretul longevității, potrivit unei femei în vârstă de 116 ani

Observăm adesea că celibatul este privit ca o formă de eșec sentimental și prin urmare ca un dezastru vital.

Chiar dacă este un pic dur, este chiar așa: societatea noastră pedepsește oamenii care sunt celibatari. Și iată o dovadă: nu există produse comerciale destinate persoanelor care decid să ia calea celibatului.

Găsim sute de oferte de călătorii de vis pentru cupluri, promoții pentru o cină în doi, cadouri perfecte pentru cupluri. Ori, nu s-a văzut până acum nici un produs care să facă apologia celibatului.

Pentru că a fi celibatar este adesea o decizie. Chiar dacă asta poate părea nebunesc pentru foarte mulți, este adevărat că nu este scopul tuturor oamenilor de a fi într-un cuplu. De fapt, celibatul poate conduce la o stare de mulțumire și de libertate la fel de sănătoasă și dezirabilă ca și o relație de cuplu.

 

A trăi fără să aștepți, a trăi celibatul

Nu avem obligația de a fi disponibili pentru o relație afectivă și, potrivit Emmei Morano, aceasta ar fi cheia longevității sale.

Această persoană a deținut titlul de cea mai bătrână persoană din lume, atunci când a atins vârsta de 116 ani.

Când New York Times a întrebat-o care este secretul longevității sale, răspunsul ei a lăsat multă lume cu gura căscată: secretul longevității mele a fost să rămân singură.

Atunci când s-a separat de soțul ei, după o relație nefericită în 1938, Emma Morano a decis că nu mai voia să fie dominată de nimeni și că avea în ea tot de ceea ce avea într-adevăr nevoie.

Această femeie și-a planificat viața așa cum dorea cu adevărat, fără să țină seama de ceea ce societatea aștepta de la ea ca și femeie.

Totuși, după cum o afirmă gerontologii, nu există un secret care să garanteze longevitatea.

De fapt dacă veți vorbi cu 100 de centenari veți auzi 100 de povești diferite. Faptul de a trăi mai mult sau mai mult timp este în mare parte determinat de factorul genetic.

 

Elixirul tinereții: să nu te plângi că îmbătrânești și să trăiești așa cum vrei

Fericirea și confortul emoțional trebuie să emane din fiecare dintre noi și din deciziile pe care le luăm ce au legătură cu viața noastră afectivă.

Când cineva decide să fie singur, decide de asemenea să fie curajos și tolerant, căci va întâlni pe drum o grămadă de păreri și de credințe diferite.

După cum am mai spus, societatea pedepsește celibatul și reduce anumite posibilități. De exemplu, este mai dificil ca o bancă să vă acorde un credit dacă nu sunteți însurat.

Exemple ca acesta nu lipsesc deloc și devin pumnale invizibile care ne trimit un mesaj clar: ”nu este bine să fii celibatar”.

Atunci, celibatul încetează să mai fie o stare sau o decizie personală pentru a deveni o afacere socială care ne cataloghează și ne marginalizează. ”E ceva în neregulă la tine”, ”Trebuie să-ți găsești o prietenă/un prieten”, ”Nu mă miră că nu ești cu nimeni”.

Aceste înțepături ”subtile” pot sfârși prin a ne răni și, din această cauză, să ne facă să credem că vrem totuși să fim în cuplu cu cineva pe care nu-l iubim cu adevărat sau că ne dorim să trăim într-un mod diferit de cel pe care-l vrem într-adevăr.

Într-un anumit fel, cultura socială încearcă să ”tenteze celibatarii” pentru a găsi un companion și astfel să aibă o viață împlinită.

Dar din contră, celibatul ar trebui să fie întotdeauna o alegere personală însoțită și de alte alegeri care ne-ar permite să explorăm o lume nouă și diferită de aceea pe care o credem ca fiind norma.

În mod ideal, ar trebui să fim toți liberi să spunem ceea ce ne leagă de viață și ceea ce vrem să facem fără să acordăm atenție presiunii sociale care ne spune că celibatul nu este o alegere bună.

Există oameni ca Emma, care decid să fie fericiți rămânând singuri și care nu vor să fie căutați și nu asteaptă ca cineva să vină și să-i smulgă din această stare.

A decide să trăiești singur nu este sinonimul unei boli, ci al libertății și autonomiei, pentru a-ți conduce propria viață afectivă în modul pe care-l dorești.